Această comoară care este timpul…

Trăim încă atmosfera pascală deşi sărbătoarea Învierii a trecut. Timpul fuge, şi dacă îi întrebăm pe oameni ce gândesc despre trecerea zilelor, cei mai mulţi vor spune că ele ne scapă ca printre degete. Nu aş vrea să mă opresc la meditarea asupra vieţii în chip nostalgic, fiindcă dimpotrivă, efemeritatea vieţii noastre terestre ar trebui mai degrabă să ne incite la a profita mai bine de timpul nostru.

Unii ar putea spune "a mai trecut un Paşti", "am mai bifat încă un punct pe agenda personală", dar nu îşi dau seama totuşi că pentru cei indiferenţi religios "un an în plus este de fapt un an în minus".

Pentru creştin însă, orice perioadă sacră, legată de sărbătorile Bisericii, odată încheiată cu harul şi mila lui Dumnezeu, este un pas în plus care ne apropie de Cer, de patria veşnică. Gândind la această realitate, înţelegem mai bine cuvintele adresate de Sfântul Apostol Pavel corintenilor: "Vremea s-a scurtat de acum" (I Cor. 7, 29).

Să reflectăm la viaţa lui Hristos. Mulţimea minunilor şi cuvintele Sfântului Apostol Ioan: "sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu

de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce

s-ar fi scris" (In. 21, 25), sprijină faptul că Domnul a fost neobosit în lucrarea de mântuire a oamenilor. Ele (faptele lui Mesia) ne arată că, asemenea lui Hristos, folosirea timpului împlinind cu iubire sarcinile care ne revin la serviciu, în familie şi oriunde, sunt mijlocul sfinţirii noastre.

De multe ori răbdarea în timpul unei slujbe mai lungi se împuţinează, pacea şi calmul dispar când trebuie să lucrăm mai mult. În schimb, întârziem fără nici o grabă atunci când este vorba de capricii personale.

S-ar putea spune: astea sunt banalităţi. Dar tocmai ele sunt uleiul candelei noastre, care menţine flacăra vie şi lumina aprinsă. Smerenia şi discreţia Mântuitorului în tot ceea ce a făcut sunt o lovitură dată celor care-şi petrec timpul neocupându-se decât de ei înşişi. Or, cuvântul lui Hristos adresat Apostolilor Săi şi în definitiv tuturor creştinilor: "întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi" (In. 13, 35), ne îndeamnă "să purtăm sarcinile unii altora". Avem atâţia oameni pe lângă noi care au nevoie de ajutor. Să fim alături de ei cu zâmbetul pe buze. E păcat să trăim doar ca să omorâm timpul, această comoară de la Dumnezeu. Nimeni nu poate spune că dacă dispune de un singur talant, nu poate face mare lucru. Nu. Fiecare poate, după posibilitatea lui, să se pună în slujba celorlalţi.

Mândria face ca totul se se decline la persoana I singular. Egoismul produce în omul pe care îl acaparează o creatură sterilă, moartă. Viaţa mea mi-a fost dată doar pentru mine, timpul meu este doar al meu. Dacă ne lăsăm antrenaţi de comoditate şi confort, atunci răspunsul în faţa lui Hristos este: Anii mei sunt pentru mine, nu şi pentru Tine. Aceasta înseamnă să îngropi talantul dat.

Să fim convinşi că viaţa noastră pe pământ este pentru Dumnezeu, în orice circumstanţă şi în orice timp, că ni s-a dat o bogăţie pe care trebuie să o administrăm responsabil faţă de ceilalţi oameni şi faţă de Creator. Altfel nu vom putea schimba nimic în bine, nici în noi, cu atât mai puţin în cei din jurul nostru.