Aceștia sunt românii!

Cine îşi mai imagina un război devastator în Europa mileniului trei, la aproape opt decenii de la sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale, la peste trei de la încheierea așa-zisului Război Rece, după ce toate națiunile își câştigaseră independenţa, iar graniţele, chiar acolo unde au rămas subiecte de discuţie, nu mai sunt motive de dispute.

Sigur, a fost războiul din Serbia. Sunt foarte multe diferențe, dar e suficient s-o menționăm pe cea esențială: nimeni nu și-a propus să ocupe Serbia. Și au mai fost conflictele din Transnistria, respectiv anexarea Crimeei - fără termen de comparație, însă cu ceea ce se întâmplă în prezent la granițele noastre. Luptele între două armate sunt una - bombardarea de cartiere rezidențiale, o grădiniță, o maternitate, o universitate, clădiri administrative civile și câte vor mai fi fiind și nu le știm încă este cu totul altceva.

Ne confruntăm, lumea întreagă, cu o catastrofă umanitară. 800.000 de refugiați până la ora la care scriu aceste rânduri este comparabil, în timpurile moderne, doar cu urmările războiului din Siria.
O sută de mii dintre aceștia au ajuns în România. O parte pentru a pleca mai departe, în diferite țări (unii au rude acolo), o treime cu dorința de a rămâne aici, ca să fie aproape de casele lor din care au plecat cu cât încape într-o valiză și în care speră să revină cât mai curând. Dacă acele case vor mai exista... În cea mai mare parte, e vorba de mame cu copii, bărbații în putere rămânând să-și apere țara, atât cât pot.

România nu este o țară înfloritoare economic. Războiul din vecinătate ne-a prins - ca pe întreaga lume, de altfel - spre capătul unei pandemii de doi ani, care a avut efecte negative nu doar asupra sănătății, ci și social-economice, și în plină explozie a tarifelor la energie, antrenând inevitabil creșterea tututor prețurilor.

În plus, România are cu Ucraina un istoric complicat - eufemistic spus - legat de teritorii, dar și de tratamentul românilor din țara vecină.

În aceste condiții, n-ar fi fost de mirare ca întâmpinarea refugaților să se întâmple cu oarece rețineri. Ei, bine, nu doar că n-a fost așa, dar felul în care românii îi primesc pe ucrai­neni este copleșitor!
Întreaga Biserică Ortodoxă Română, prin toate eparhiile sale, administrațiile locale din zona punctelor de trecere a frontierei și nu numai de acolo, guvernul, nenumărate organi­zații, asociații, grupuri de sprijin, firme private și incalculabil de multe persoane individuale, din proprie inițiativă, s-au mobilizat să-i ajute pe refugiați în toate felurile cu putință: transport acolo unde vor să meargă, cazare, alimente, apă, haine, pături, lenjerie de pat, medicamente, obiecte de igienă, bani, informații utile, sfaturi, îndrumări, organizare și, poate nu în ultimul rând, încurajări și căldură sufletească.

Am întâlnit în vama Isaccea voluntari care rezistau eroic viscolului pentru a fi acolo când vine bacul, iar în sala de sport a liceului din aceeași localitate erau persoane care munceau chiar și 22 de ore la rând la sortat, ambalat și etichetat cantitatea uriașă de produse donate de români veniți din toată țara.

Pentru că în vremuri de pace vedem la televizor tot soiul de vedete de mucava și alți indivizi de calitate dubioasă, care riscă să creeze o impresie generală greșită, trebuie să spunem acum, privindu-i pe zecile de mii care s-au implicat în primirea refugiaților: Aceștia sunt românii!