Acoperiri și dezgoliri

Pe măsură ce începi să realizezi că miezul existenței umane trece dincolo de lumea văzută, că ceea ce se vede e doar un văl amăgitor, că mai există în om și o lume ascunsă, a emoțiilor și a trăirilor spirituale, atunci afli și că esența credinței nu se află nici în discurs, nici chiar în viața morală, ci se plasează undeva lăuntric, departe de ochii lumii, adică s-ar putea spune că este acoperită. De pildă, smerenia despre care vorbesc toți Sfinții Părinți este o realitate cu totul inaccesibilă, atât de tainică, încât a fost asumată chiar și de Hristos la întruparea Sa. Sfântul Isaac Sirul definește smerenia drept „acoperământul lui Hristos”. La fel dragostea sau rugăciunea sunt evenimente ce nu pot fi definite numai după ceea ce exprimă omul în afara lui, prin diverse atitudini, întrucât înlăuntrul inimii îndrăgostite sau rugătoare se nasc experiențe tainice, de neînțeles celorlalți. Se știe că Apostolul Pavel poruncește femeilor ca în momentul rugăciunii să poarte un văl, un acoperământ pe cap, ca semn de supunere, pentru îngeri (cf. 1 Cor. 11, 10). Astfel, vălul devine semnul interferenței lumii omenești cu una mai înaltă și mai apropiată de Dumnezeire, cea îngerească. Apoi, în spațiul bisericii vedem că Sfântul Altar e despărțit de naos prin catapeteasmă, adică un fel de acoperământ ce blochează privirea ochilor, dar care în același timp ne semnalează că dincolo de acel baraj se află ceva tainic. În acel loc se desfășoară lucrul cel mai însemnat și mai dumnezeiesc al credinței noastre: prefacerea darurilor de pâine și vin în Trupul și Sângele lui Hristos. Și exemplele pot continua. Însă un lucru trebuie bine reținut: acoperământul nu este întâmplător. Rolul său e bine determinat: pe de-o parte barează privirea ochilor trupești, iar pe de alta trimite spre o altă realitate, mai profundă decât cea văzută.

Dar astăzi observăm expansiunea unui fenomen contrar acoperirii. Omenirea actuală trăiește din plin sub zodia dezgolirii și nu e deloc un fapt izolat, ci reprezintă deja o nouă mentalitate dominantă a epocii. Iar asta se întâmplă cu un fel de încrâncenare psihotică, ce se vede în special în cazul descoperirii publice a intimității feminine. Fenomenul nu e o mișcare specifică cochetăriei orășenești, ci a cuprins inclusiv satele țării, grație eforturilor depuse în acest sens de mass- media. De dezgolire nu au putut scăpa decât zonele mai tradiționale și anumite persoane izolate, cu principii „de modă veche”. Cu toate acestea, nu m-aș fi gândit să scriu despre așa ceva dacă un prieten nu mi-ar fi atras atenția în mod explicit asupra situației în cauză. Aș fi zis că ochiul meu este viclean și de aceea vede ceea ce vede. Dar sminteala adusă fratelui meu mă face să atrag atenția că lucrurile au luat-o razna.

Care ar fi, totuși, motivația? Oare moda, căldura mare, do­rința de a primi mai multă atenție sunt motoarele dezgolirii moderne? Și ce poate câștiga femeia prin renunțarea la propria ei taină? Căci e de prisos să amintim că toată arta și literatura clasică ne prezintă femeia frumoasă și misterioasă ca fiind îmbrăcată. Doar acoperită femeia își păstrează taina și prin urmare forța de atracție.

Cu siguranță la fiecare persoană există o motivație proprie, dar care e construită în mod sugestiv pe elementele mediului. Și aici publicitatea atotprezentă și-a făcut bine treaba: prin expunerea repetată la modelele dezgolirii, omul începe să le copieze, întrucât el e prin definiție o făptură imitatoare.

La mijloc există, însă, și o orbire a rațiunii, iar asta se vede din faptul că atitudinea are efecte potrivnice motivațiilor. Prin dezgolire femeia nu se bucură de mai multă afecțiune, ci de mai multă agresiune, pentru că renunțarea la pudoare o transformă în obiect al posesiunii publice. De asemenea, în loc de atracție, prin expunerea unor defecte sau dizarmonii fizice pe care un acoperământ le-ar fi ținut departe de orice iscodire, se provoacă repulsie. Dar chiar și fără cusururi de ar fi trupul, dezgolirea îi epuizează grabnic frumu­sețea și semnificațiile și, de aceea, la un moment dat intervin inevitabil săturarea și abandonarea.

Prin urmare, dezgolirea modernă nu poate fi înțeleasă decât ca o nouă etapă - poate ultima? - a pervertirii sufletului. Se întrevăd aici toate complexele și frustrările unei generații nemul­țumite de sine, dar și o imensă batjocură la adresa inocenței și frumuseții tinerilor de azi. De-acum goliciunea va face loc tatuajelor, ce tind, compensator, să dea o nouă acoperire trupului epuizat de semnificații. Însă acest lucru face parte deja dintr-o altă mișcare a modernismului, ce urmărește o schimbare structurală a omului, pe fondul lipsei sale de identitate.