Acrobatul

Dacă aș închide ochii, aș zice, după cât este de caraghios cântecul pe care îl fredonează Gheorghe, că s-a întors la Vâjiștea circul din iarna aceea când, tot așa, cânta un pitic cu nas roșu. Mai mic decât cel de acum, care continuă să crească, odată cu intensitatea cântecului, întrecând în înălțime turla bisericii. Doar că atunci avea cine să râdă. Era satul plin de copii și râdeau cu toții cu gura până la urechi. Acum nu râde nimeni. Ar trebui să râd eu, dar nu-mi vine.

La urmă, după ce a terminat de cântat, piticul a scos jobenul de pe cap, iar din joben, un ditamai viscolul. Unul adevărat, de pe urma căruia au avut chiar dumnealor, circarii, de suferit, căci nu au mai putut să plece din sat. Se nămețiseră toate drumurile. Unde să te mai duci? I-au luat oamenii pe la casele lor. Altfel mureau de foame. Și de frig. Așa cum a murit elefantul cu care veniseră. Înghițea câte o claie de fân pe zi. A dat fiecare câteva poloage, din ce strânseseră peste vară pentru vitele din curtea lor. După care nu a mai vrut nimeni să dea.

Nu ne ajunge nici nouă, au spus, gândindu-se, când spuneau asta, îndeosebi la caii ce erau mulți pe vremea aceea. Aproape la fel de mulți ca oamenii. Elefantul își umplea burta cu zăpadă, care era destulă, și, tocmai când se obișnuise cu ea, a dat ortul popii. Daraveră mare când a trebuit să fie îngropat, ceea ce s-a întâmplat abia în primăvară, după ce s-a dezmorțit pământul. A fost nevoie de o groapă în care puteau să intre toți morții din cimitir. Însă aceștia aveau gropile lor, așa că l-au vârât pe elefant în groapa cu pricina și au pus o zi întreagă pământ peste el, astfel că cimitirul s-a pomenit cu un mormânt uriaș alături de gardul lui. Bine că nu înăuntru, unde nu ar fi avut loc. Ca să aibă, era musai ca jumătate dintre mormintele de aici să plece unde vedeau cu ochii.

Maimuțele au scăpat cu viață. La fel și călușeii, care nu avuseseră nevoie de nutreț ca să iasă din iarnă. Primul și-a luat tălpășița din sat, deși nu ducea lipsă de nimic în casa celor ce-i oferiseră găzduire, omul care mergea pe sârmă. Nu atât de repede cum o făcea Gheorghe pe sârmele de curent electric. Și nu călare pe bicicletă. Ca să-i înveselească pe cei la care stătea, acrobatul, fiindcă așa i se spunea, se cocoța zilnic, oricât ar fi fost gerul de strașnic, pe sârma de rufe din curte, ținând o prăjină în mâini, ca să nu-și piardă echilibrul. Țopăia dintr-o parte în alta, printre rufele geruite, între care izmene, cămăși de noapte, ciorapi de lână și uniformele de școală ale copiilor.

Într-o zi, a trecut pe sârma din curtea alăturată, iar de aici în curtea următoare, ținând-o așa până la marginea satului, de unde a dispărut într-o direcție necunoscută. Călcând numai pe aer, ceea ce nu prea ne venea să credem, deși Ionete, singurul care îl văzuse, spunea de fiecare dată când povestea despre asta: Să-mi sară ochii din cap dacă vă mint! Cum nu-i sărise nici unul, era cât se poate de clar că spunea adevărul.

 (Fragment din romanul „Ziua înmormântării lui Gheorghe”, în curs de apariție la Editura RAO)