Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Actualitatea Sfântului Gheorghe
Până şi cei mai îndârjiţi necredincioşi recunosc jertfele creştinilor în confruntarea lor cu păgânismul antic. „Dar“, se întreabă dânşii, „cât de actuale mai sunt ele? Şi ce mesaj ne transmite Sfântul Gheorghe nouă, celor de astăzi?“ Pentru a da un răspuns unor asemenea întrebări se cuvine a spune că la originea acestor jertfe nu s-au aflat neapărat nişte cauze de ordin lumesc. Ci ele au fost pricinuite de cel care este „tatăl minciunii“ (In. 8, 44) şi care face tot ce îi stă în putinţă pentru a zădărnici înfăptuirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Căci nu numai urgisirea Bisericii în primele trei veacuri, dar şi duiumul de erezii, una mai vicleană decât alta, cu care ea s-a confruntat de-a lungul vremii, sunt tot atâtea lucrări ale celui-rău? Însă nimic nu este mai păgubos decât a crede că doar cei din vechime au fost încercaţi de cel rău. Fiindcă şi lumea modernă, cufundată într-un somn dulceag, e supusă aceloraşi încercări de a-şi răspândi procleta-i avere de măsluiri ale dreptei-credinţe.
Iar Sfântul Gheorghe a fost un exemplu de bărbat care, „umblând cu Dumnezeu“ (Fc. 5, 22), a ştiut să-l înfrunte pe preaiscusitul duh al răului. Fapt ilustrat şi de icoanele în care el e zugrăvit biruindu-l. Şi aici i se vădeşte actualitatea, anume că el ne îndeamnă să dărâmăm idolii pe care cel rău îi ridică înaintea noastră.
Mulţi se întreabă: Care sunt idolii acestor vremi? Pentru a da un răspuns neunilateral trebuie să lămurim, mai întâi, ce anume este un idol. Majoritatea oamenilor înţeleg prin idol o simplă figurină, dar „idol devine orice fiinţă, lucru sau idee şi, în genere, orice bucată de realitate privită în sens panteist“ (P. Evdokimov).
Mai există şi un alt soi de idolatrie, care nu sare în ochi din capul locului. Anume atunci când cultul tău nu I-l aduci lui Dumnezeu, ci conceptelor teologice. Fiindcă „orice cuvânt referitor la Dumnezeu trebuie să aibă o lipsă de rigiditate. Dacă înţelesul cuvântului rămâne fix în mintea noastră, «înţelesul» îi devine «idol»“ (pr. D. Stăniloae). Şi de aceea se cuvine a spune că idolatria este o uzurpare a ordinii rostuite de Dumnezeu în creaţie. Şi dacă în această ordine toate izvodesc şi tind spre El, idolatrul doreşte să instituie drept lege fărădelegea. Şi ceea ce „pune vârf păcatelor sale“ (I Tes. 2, 16) e să facă nefirescul să pară firesc. Însă firesc e numai ceea ce vine de la Dumnezeu Care doreşte să-L urmăm în chip liber.
Şi aici îşi află potrivnicul, ca un vechi şi dibaci ademenitor, câmp slobod de acţiune. Adică ne îmboldeşte să abuzăm de libertate. Şi, dându-ne prilejuri de amăgire, aşa să ne facem de ocară. Şi cum poate face mai bine aceasta decât zăpăcindu-ne prin „idolii“ cu care ne momeşte?
Dar hai să identificăm câţiva „idoli“ care se îmbulzesc înaintea noastră. Sectele care, răstălmăcind învăţătura creştină, sporesc dezordinea în lume. Ateismul e şi el un „idol“ al vremii noastre. Gulagurile comuniste, în care făptura umană a fost umilită şi zdrobită, sunt alte câteva din „laboratoarele“ celui-rău. Despre asemenea fapte, care umilesc raţiunea şi stâlcesc sufletul, un scriitor contemporan spunea că „oriunde e condamnat fără milă aproapele nostru să fim siguri că acolo diavolul e cel care lucrează“ (D. de Rougemont).
Apoi prefacerea libertăţii în libertinaj, anarhia, sadismul rece, răutatea gratuită şi bucuria vederii suferinţei celuilalt. Sau alţi „idoli“ care, ca într-o stranie simfonie, ni se îmbie sub chipuri aparent mai blânde precum „indiferenţa, neparticiparea, nefrăţietatea, îngheţarea în alternativă, rămânerea în fluiditatea fără capăt şi fuga de orice formă a plânsului. Toate acestea arată că se face tot mai frig în inima lumii şi că vine o eră a religiilor fără religie“ (N. Steinhardt).
Este vădită actualitatea vieţii sfinte a Marelui Mucenic Gheorghe, care a refuzat să jertfească idolilor. El ne oferă nouă îndemnul de a sta tari înaintea făuririlor cu care cel rău năzuieşte să-L alunge pe Dumnezeu din sufletele noastre. Pentru ca, apoi, înstăpânindu-se el, să ne îmbrâncească în derută, cel dintâi pas către iad.
Pomenirea Sfântului Gheorghe este un prilej de a vedea dacă ne aflăm pe calea lui Dumnezeu şi Îi slujim Lui. Sau poate că şi noi îmbrăţişăm cu o fervoare impudică idolii, gătiţi, cu care cel rău ne ispiteşte nu atât perfid, cât toropitor. Lupta împotriva lui trebuie să înceapă dinlăuntrul sufletelor noastre. Iar Dumnezeu vine la noi dacă mai întâi suntem în rânduială cu noi înşine.