Acum - timpul duhului

Ce ar fi fost dacă? Întrebarea aceasta cred că nu a ocolit pe nimeni. Ne construim viața transformând mereu posibilități în realitate. Niciodată însă nu putem actualiza toate posibilitățile și foarte rar avem certitudinea absolută că alegem bine. Rămâne de fiecare dată un spațiu al posibilităților care stimulează iluziile și hrănește întrebările de felul celei de mai sus: cum ar fi dacă aș fi luat-o pe alt drum? Ce ar fi dacă aș alege diferit?

„Un frate l-a întrebat pe avva Pimen: «Avva, erau doi oameni, un călugăr și un mirean. Într-o seară, călugărul s-a gândit să-și arunce schima a doua zi dimineață, iar mireanul să devină călugăr. Amândoi au murit în noaptea aceea. Cum vor fi judecați?» Bătrânul a răspuns: «Călugărul a murit călugăr, iar mireanul a murit mirean. Așa cum se găseau au plecat dincolo».”

Această povestire așază un just raport, aplicabil în economia oricărei vieți, între potențial și real. Dumnezeu judecă propria noastră realitate și nu lumile fantasmatice pe care le creăm prin imaginație. Dorințele noastre vagi pe care le contemplăm adesea nu sunt decât moduri facile prin care evităm întâlnirea cu noi înșine. Visele s-ar putea să fie semne de lașitate. Dovada incapacității de a ne asuma viața așa cum este ea.

Prin cuvântul său, avva Pimen ne reamintește că nu avem nimic altceva în afara prezentului. De trecut ne-am eliberat (chiar dacă de cele mai multe ori el continuă să lucreze subteran), iar viitorul încă nu a venit. În mâinile noastre nu putem ține nimic în afara prezentului, cu toate asperitățile sale. Acest prezent nu este însă închis în sine însuși, nu se epuizează în clipa aceasta. Prezentul este mereu deschis și se rostogolește într-o direcție sau în alta. Asceții nu au niciodată planuri existențiale care vor fi puse „cândva” în practică. Există o urgență fantastică a oricărui proiect spiritual. Duhul nu are nici alt timp în afară de acum.

Pocăința este cea mai bună imagine a acestui „acum” spiritual, pentru că presupune asumarea lucidă și fără lașități a trecutului și, simultan, deschiderea către Dumnezeu prin adecvarea permanentă la El. Schimbarea minții pe care o aduce pocăința nu consistă din salturi în timp, nu are termene ori soroace, ci este o continuă mișcare spre Dumnezeu.

Nu avem decât prezentul, iar Domnul ne judecă în ceea ce ne găsește, dar prezentul este cel pe care îl putem schimba. În cuvântul său, avva Pimen atacă iluzia că timpul este la dispoziția noastră. Nu avem timp, ci timpul ni se dă și trebuie prețuit ca pe un dar valoros, însă incert.