Adunarea și scăderea

Nu poți să fii chiar din clipa în care te naști de aceeași vârstă cu părinții tăi. Viața ta este de mii de ori mai mică decât a lor. N-ar putea să-și astâmpere nimeni setea cu ea, dacă i-ar da prin gând s-o adune în căușul palmei și s-o soarbă. Dar nu-i dă nimănui.

Ți-e atât de frică de venirea pe lume, încât îți vine să țipi. Și chiar țipi.

Eu țip și acum, dovadă că mai am încă de venit. Și-o să am până în ziua de pe urmă. Cred că și după aceea un pic.

Tot ce țin minte din clipa în care m-am născut e că doream să am o viață mai mare decât aveam. Și-am avut. Nici nu vă închipuiți cum! Am pus la un loc puținătatea existenței mele cu cerul la care mă uitam mirat. Nu mai era nici o deosebire între viața mea și viața oamenilor mari din preajmă.

După aceea, când am început să cresc, mi-a fost mai ușor. Adunam vârsta la care ajungeam cu vârstele ce-mi rămăseseră mici și deveneam leat cu tata într-o fracțiune de secundă.
L-am ajuns în felul acesta din urmă și pe bunicul.

Vârsta când am intrat la școală plus vârsta când am intrat la liceu plus vârsta când am plecat în armată plus vârsta primului meu copil înseamnă exact anii bunicului dinspre tata. Anii pe care ar fi putut să-i aibă, dar nu i-a avut, căci, într-o vară, cam pe la seceriș, i s-a năzărit să se oprească din venitul pe lume. Și s-a oprit fix la vârsta mea de acum. Așa că, dacă e să mă judec după vârsta morții lui, eu sunt bunicul meu de atunci, pe care nu l-am cunoscut, deoarece nu mă născusem încă.

Singura ocazie de a-l cunoaște ar fi să înaintez mai departe în vârstă. Nu atât în locul meu, cât al lui. Ca să împărțim măcar viitorul, fiindcă trecutul n-am putut. Mi-ar fi plăcut să facem pe din două cele două mii de zile petrecute de el ca prizonier la ruși. Câte o mie de fiecare. Poate că asta l-ar fi ajutat să moară doar pe jumătate, nu de tot, cealaltă jumătate de moarte revenindu-mi mie.

Bunicul ar fi știut să fie recunoscător, așteptând să mă vadă venind pe lume. Cum nu m-a văzut, el crede pesemne și acum că eu nici măcar nu exist. Acesta este de fapt adevăratul motiv pentru care țip.

Nici nu știți ce tare poate să doară faptul că bunicul nu știe nimic, dar absolut nimic despre mine. Că viața mea, bunăoară, este egală în momentul de față cu viața lui. Fără s-o adun cu altceva, cum făceam în liceu, când adunam prima fată strânsă în brațe cu prima poezie de dragoste scrisă, întrucât țineam morțiș pe atunci să-l întrec în vârstă pe profesorul de filosofie.
În numai câțiva ani îi voi întrece pe toți. Va trebui ori să mă opresc, ori să găsesc pe cineva care să mă învețe scăderea.

Dacă, de exemplu, aș scădea din vârsta mea de acum iarna în care am fost pentru ultima oară la colindat, apoi toamna în care m-am pomenit plecând singur de acasă, după care vara când l-am dus pe tata la groapă... Iar dacă n-o să fie de ajuns, cele o mie de zile de prizonierat ale bunicului, păstrând mia mea intactă. Și dacă și așa este puțin, ochii închiși ai mamei în timp ce-mi citea scrisorile pe care nu i le-am trimis niciodată!

Sunt gata să scad orice. Numai să mă învețe cineva cum! Dacă m-ar învăța, sunt sigur că mi-aș putea face viața mică la loc, cum a mai fost. Și poate că se va găsi cineva căruia să i se facă sete de ea și, strângând-o în căușul palmei, s-o soarbă dintr-o singură înghițitură. Doamne, ce bine m-aș simți!

Ce zici, bunicule, mă înveți tu?

Ar fi, dacă stau să mă gândesc bine, cea mai potrivită ocazie să ne cunoaștem!

P.S. Întrucât ieri am schimbat o vârstă cu alta, fiind toată ziua ocupat cu adunarea și scăderea, le mulțumesc azi tuturor celor care mi-au spus La mulți ani!