Agricultura prin ochi buni

Există o comună în Oltenia, Izbiceni, unde toţi locuitorii, cu mic, cu mare, indiferent dacă mai au un serviciu sau nu, se ocupă cu legumicultura. Solarii şi sere cât vezi cu ochii, muncă multă şi producţie pe măsură. Nu se ştie însă până când vor mai putea purta dulcea povară a grădinăritului dacă nici pe viitor nu-i va ajuta nimeni să aibă piaţă de desfacere şi dacă vor fi nevoiţi să umble cu marfa prin ţară ca nomazii cu cortul. În timp ce supermarketurile noastre refuză să încheie contracte cu producătorii români, legumicultorii sunt nevoiţi să-şi dea marfa la grămadă pe mai nimic unor speculanţi sau trebuie să piardă zile şi nopţi în şir la sute de kilometri de casă, dormind în maşină până vând totul. Dacă reuşesc. Aceasta în timp ce noi, cei care ar trebui să ne bucurăm de rodul muncii lor, suntem nevoiţi să consumăm fructe şi legume de import cu gust de carton, modificate genetic şi crescute cu rădăcinile în soluţii de hrană artificială. Mai există, din fericire, în România multe locuri în agricultură unde oamenii muncesc. Ar dori să muncească şi alţii, dar totdeauna se lovesc de neajunsuri ale unui sistem care ar trebui reglementat la nivel de stat. Micii producători ar trebui să fie ajutaţi şi protejaţi, să fie consideraţi nişte piese importante, care mişcă motorul economiei naţionale. Avem exemple la guvernele francez şi olandez, care sunt foarte atente la nevoile reale ale fermierilor. Să fim în criză economică şi să nu vedem că pământul este aurul de sub ochii noştri, că mii de hectare sunt nelucrate din cauza preţurilor astronomice ale utilajelor şi carburanţilor, precum şi din cauza impozitelor nu poate fi decât sărăcire cu bună-ştiinţă. Nici noi, la nivel personal, nu dăm de pomană săracilor care sunt sănătoşi şi leneşi. De ce atunci România aşteaptă să fie miluită cu împrumuturi externe?