Ajutor, minuni, mulţumiri

I-am auzit pe mulţi oameni spunând că nu cred în Dumnezeu decât dacă văd ei o minune cu ochii lor sau dacă li se întâmplă o revelaţie, caz în care tot minune s-ar numi. Dar minuni se petrec zilnic sub ochii noştri, numai de-am deschide ochii să le vedem.

Nu e o minune că bebeluşii supravieţuitori ai incendiului de la Maternitatea Giuleşti au început să ia în greutate şi dau semne de vitalitate normală în condiţiile în care nu li se dădeau mari şanse? Minunea este că niciodată în istoria ştiută a medicinei nişte copii născuţi prematur, atât de fragili şi mici cum sunt ei - imaginaţi-vă că nu au 2 kg, că au răni pe 80% din corp - nu au trăit cu asemenea traume. Viaţa abia are loc să se zbată în ei, dar se zbate cu putere.

Cinci dintre ei sunt hrăniţi cu lapte matern şi în curând li se vor pune primele grefe de piele. Vor zice poate cârtitorii că e ştiinţa medicală la mijloc, că laptele de mamă îi întăreşte, ţinându-i în viaţă, şi este adevărat. Dar dacă mureau s-ar fi plâns aceiaşi cârtitori, cu nevinovăţie: "De ce lasă Dumnezeu să se întâmple una ca asta? Ce vină aveau copilaşii?"

Să nu-l vedem oare pe Dumnezeu decât atunci când ni se întâmplă ceva fatal? În condiţii de criză, oamenii au tendinţa de a-i judeca pe ceilalţi pentru ce li se întâmplă. De ce nu şi pe Dumnezeu? Unul dintre părinţii bebeluşilor care au murit în incendiu a declarat că ar vrea să vadă "pârjolite" cadrele medicale din maternitatea sinistră.

Ce nu spune omul la durere... Însă dacă bebeluşul lui ar fi scăpat cu viaţă, acel tată ar fi spus "Mulţumescu-Ţi, Doamne, că mi-ai salvat copilul"? Nu ştim ce-ar fi spus. Cert este că, de la pământ la cer, văzduhul este plin nu de avioane, nu de păsări, nu de atomi de aer rarefiat şi nici de ceea ce ştiu mai bine fizicienii că ar fi pe acolo pe sus, ci de rugăciunea:

"Ajută-mă, Doamne!". Ici-colo, la câţiva ani-lumină, câte un "Mulţumesc!".