Alături de Dumnezeu

În sufletul fiecăruia dintre noi stă sădit dorul de Dumnezeu. Acest fapt, adevărată minune dumnezeiască, se trăieşte prin voia şi nevoia firească de a fi mereu mai aproape, cât de aproape posibil, de Domnul. Dorul după Dumnezeu nu poate fi perceput subiectiv, un simplu afect ca formă de exteriorizare a unui sentiment, ci trebuie privit ca prima datorie a celui care afirmă că este credincios. Pentru că, o ştim de mult, simpla afirmaţie nu conferă în mod automat un surplus de calitate care să ne apropie real de Domnul. Afirmaţia că suntem conştienţi de dorul nostru de Dumnezeu are valoarea unui început de drum care trebuie imediat întărit prin credinţă adevărată şi fapte bune. La rândul ei, credinţa în Dumnezeu nu este, nici nu va fi vreodată, un simplu enunţ teoretic, o concluzie filosofică cuprinsă într-un sistem intelectual eminamente speculativ. Credinţa în Dumnezeu este realitate concretă. Fără ea viaţa îşi pierde din consistenţă şi, mai ales, îşi pierde dinamismul, transformându-se într-o formă de pseudotrăire, ce aduce cu sine tristeţea existenţială a unei vieţuiri fără noimă.

Să ne amintim cuvintele Mântuitorului de la Luca 14, 26: "Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu". Afirmaţia pare a fi paradoxală, dar trebuie imediat corelată cu ceea ce Mântuitorul afirmă mai departe, la Luca 14,27: "Şi cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu". Aceste cuvinte fascinează din clipa când sunt citite pentru prima dată. Ele cuprind adevărul fundamental al legăturii cu Dumnezeu. Chemarea Lui este fără echivoc şi trebuie să fie înţeleasă ca atare. Cu siguranţă că Mântuitorul nu ne cere să "urâm" în sensul negativ, întunecat al cuvântului. Ura, adică lipsa de iubire şi respect, este un păcat de care trebuie să fugim cât putem de repede. Dumnezeu este iubire şi nu ură care arde sufletul cu flacăra distrugerii. Sfântul Grigore de Nazianz spune: "Dumnezeu ne trimite darurile sale cu o bucurie mai mare decât cea cu care le primim noi". Citind cuvintele Mântuitorului, trebuie să ne rugăm pentru a găsi puterea şi înţelepciunea prin care să înţelegem chemarea Sa la viaţa veşnică. Nu ni se cere să alegem între El şi cei care ne sunt apropiaţi. Aşa ceva ar fi absurd şi ar dovedi că nu suntem în stare să înţelegem învăţătura Sa plină de iubire. Ar însemna că sufletul ne-a fost cuprins de patima mâniei şi a distrugerii. Ni se cere să fim conştienţi că drumul către Hristos este dezideratul suprem al unei vieţi împlinite. Că doar aşa putem să răspundem iubirii nemărginite pe care Dumnezeu ne-o poartă. Şi de aceea nu avem de ales când vrem să pornim pe drumul mântuirii adevărate. Ni se mai cere să fim concentraţi şi răbdători, fără teamă, dar mai ales perseverenţi. Perseverenţa presupune a subordona totul, întreaga viaţă, orice faptă, tot ceea ce simţim şi înţelegem, acestui mereu prezent şi activ dor de Domnul. Iar lipsa de perseverenţă este păcat. A-ţi iubi familia este o certitudine a omeniei, a respectului pentru cele mai dragi fiinţe din această viaţă pământească. Iubirea de Dumnezeu presupune trecerea "dincolo", către o categorie unde cele pământeşti rămân mărginite şi limitate în valori bine definite ale faptului creaţiei. Acest "dincolo" reprezintă lumina şi căldura duhovnicească cu care Dumnezeu ne răsfaţă sufletul. Prin rugăciune ne simţim cuprinşi de căldura pe care o percepem ca fiind puterea de a persevera către cele sfinte. Fiindcă tot Mântuitorul spune că doar aşa, prin sfânta dorinţă de ne a concentra asupra celor ce sunt cu adevărat importante în viaţă, putem fi asemenea omului vrednic care, vrând să construiască un turn, şi-a făcut bine de la început socotelile şi planurile, fără să rămână de râsul lumii, cu temelia începută, dar cu construcţia neterminată (Luca 14, 28-29). Tot Sfântul Grigore de Nazianz spune: "De la Tine, Doamne, porneşte tot ceea ce se poate gândi, dar Tu eşti dincolo de orice gând... cum pot eu să te numesc pe Tine, Tu, care eşti peste toate numele". În aceste minunate cuvinte stă ascuns dezideratul de a trece dincolo de iubirea pentru cei dragi către iubirea către Dumnezeu, Cel ce este peste toate, dincolo de orice gând, dar care reprezintă singurul nostru gând adevărat.

A fi alături de Dumnezeu nu este câtuşi de puţin o utopie. Cine afirmă aşa ceva păcătuieşte prin superficialitate şi lipsă de realism. Sau, altfel spus, el "urăşte" adevărul, speranţa şi viaţa. Trebuie să ne rugăm pentru acest suflet nefericit. Tocmai pentru ca şi el să găsească drumul către Dumnezeu, sau iubirea adevărată ce se descoperă abia atunci când viaţa este, înainte de orice, iubire.