Alde Petre

Petre Corcilă își făcuse casă cu etaj, cum nu mai avusese nimeni până atunci. Doar că inversase ordinea, pusese parterul sus, iar etajul la parter. Te uitai de sus, adică de la parter, și vedeai ceea ce ar fi trebuit să vezi când priveai de jos, adică de la etaj. Corcilă vorbea cam la fel cum îi era casa, cu susul în jos și josul în sus, casa și vorbele fiind singurele lucruri sucite din viața lui, altminteri era un om cât se poate de normal.

Petre Botă se rătăcise într-o zi de iarnă pe câmp. L-au găsit abia în primăvară, cand s-a îndurat soarele să-l dezbrace de zăpada în care stătuse până atunci înfofolit.

Petre Vâja jucase într-un film. Dar nu i se urcase la cap, poate unde avea aproape doi metri înăl­țime și pe vremea aia filmele, orișicât, nu puteau să urce atât de sus.

Petre Condovici își cumpărase ATV la bătrânețe și-și construise o biserică mică în curte. Le mai încurca uneori. Voia adică s-o plimbe pe nevastă-sa cu biserica, iar atunci când pornea la drum cu ATV-ul, îl pupa mai rău ca pe o icoană.

Petre Muceaudu umpluse căruța cu snopi de grâu și taman când să plece spre casă s-a iscat din senin furtuna. El n-a așteptat să se oprească, s-a cocoțat pe snopi și-a pornit, cu Leana alături, prin ploaie. Un afurisit de fulger s-a repezit s-o tragă pe muiere de păr. Petre ce era să facă? L-a atins din vârful carului cu biciul. Numai că ăla, adică fulgerul, s-a coborât la mintea lui, transformându-l, dintr-o singură izbitură, în scrum. N-a mai rămas nici din om, nici din caii înhămați la căruță nimic. Leana a strâns doar cenușa lui Petre, pe cea a cailor a lăsat-o zile în șir să necheze în drum. O jumătate de an mai târziu, femeia a născut un băiat negru ca tuciul. Lumea s-a gândit, văzându-l, la cenușa lui Petre. Anul următor, Leana a născut din nou un prunc la fel de tuciuriu. După socoteala celor din jur, un astfel de lucru n-ar fi trebuit să fie posibil. Dar uite că era. Mi-a mai rămas niște cenușă!, s-a grăbit Leana să-i lămurească. Și câțiva chiar au crezut-o!

Petre Mocanu cărase multe că­ruțe cu snopi, dar nu se luase niciodată cu cerul la harță. Doar că, într-o zi, mai încoace, spre capătul vieții, s-a pomenit că nu se mai luminează de ziuă deloc. O noapte atât de lungă nu mai văzuse nicicând, dacă poți să spui că poți să vezi întunericul, fiindcă asta era tot ce vedea el, altceva nimic. Pe urmă a înțeles. Asta nu însemna însă că ochii nu-i mai erau de nici un folos. Îndeosebi în clipele în care simțea nevoia să plângă, își dădea seama cât de folositori sunt.

Și uite așa, se petrecură viețile lor. Îi luă aproape pe toți în grija ei uitarea. Fără, cum obișnuiau ei înșiși să spună, nici o petrenție! Dar absolut fără nici una!

 (Din volumul Poveștile cerului, poveștile pământului)