Alegeri sănătoase

Sfântul Apostol Pavel compară viața spirituală cu atletismul de performan­ță: creștinul este un alergător în are­nă. Și tot Apostolul Pavel folo­sește metafore care fac trimitere la război (Efeseni cap. 6, 11 ș.u.). Metaforele acestea nu sunt deloc întâmplătoare; ele spun ceva despre nivelul de solicitare al vieții duhov­nicești. În cazul vocațiilor speciale, viața spirituală te absoarbe fără rest. La fel cum se întâmplă cu un soldat de elită ori cu un sportiv profesionist. În același timp, imaginile acestea ne arată că cele mai mari șanse de a face performanţă le au cei sănătoși. Cineva cu un picior rupt nu și-l poate vindeca încercând să alerge la maraton. Omul, trup și suflet, trebuie să și le mențină într-un bun echilibru, deoarece viața creștină este viața însăși și nu exclude nici unul dintre aspectele ei. Nu există nimic din ceea ce faci care să nu aibă atingere, fie ea și cât de limitată, cu întregul ansamblu al vieții spirituale.

Prin urmare, psihicul și trupul nu pot fi ignorate, ca o caroserie fără importanță. O pasiune sănătoasă, o preocupare poate fi fereastra larg deschisă care oxigenează psihicul; poate oferi mici bucurii frecvente care să hrănească inima. Pentru că neutralitate pur și simplu nu există, iar gesturile cele mai mici sunt în modul cel mai natural cu putință integrate în vastul circuit al vieții.

Un hobby sănătos e altceva decât o patimă care te consumă, îți stoarce energia în schimbul unor mici recompense care te mențin pe mai departe în același cerc.

Un hobby te hrănește, te cultivă, te îmbogățește, îți oferă adăpost în fața unor furtuni greu de înfruntat. Un hobby este semnul sănătății psihice, iar sănătatea psihică este suportul necesar pentru viața duhului.

Cuvintele acestea pot părea radicale și reductive. Și cu adevărat așa sunt. Sunt reductive pentru că prezintă calea generală, principiul care orientează și dă direcție, fără să poată prinde în sine excepțiile, căile profund personale și minunile lui Dumnezeu de la care, potențial, nimeni nu este exclus. Să mizezi însă pe miracol, să forțezi mâna lui Dumnezeu, este mândrie demonică. Sau prostie pur și simplu (care în multe cazuri este tot rezultat al orbirii născute din aceeași mândrie). Nu îți vindeci o fractură a tibiei făcând sprinturi și nici bătând metanii.

Sănătatea fizică este și ea necesară pentru viața spirituală. Cel puțin nivelul de sănătate pentru care ești personal responsabil. Nu îți poți eroda cu încăpățânare starea fizică pentru ca apoi să Îl socotești pe Dumnezeu răspunzător. Faci ce poți, iar când tragedia bolii și, în cele din urmă, a morții te atinge, încearcă să o pri­mești. Nu provoca tragedia, cel puțin cât îți stă în putință.

Scrierile ascetice aduc în față câteva exemple de monahi îmbună­tățiți sau sfinți care s-au rugat să primească martiriul unei boli. Aceștia reprezintă căi excep­ționale. Oameni care pot (ori uneori doar cred că pot) primi cu recunoștință totală suferința ca pe un dar al lui Dumnezeu.

Înainte ca boala să fie un dar, sănătatea este un dar pentru care ne manifestăm recunoștința încercând să îl păstrăm cât mai mult cu putință.

Exercițiile fizice fac parte din manifestarea firească, zilnică, a recu­noș­tinței pentru darul sănă­tății.