Alexandru Balaci, un făclier al valorilor culturale perene

Un exemplu absolut de umanitate şi nobilă cochetărie, de erudiţie și patos pro­fesional, de spontană înţelegere și preţuire a discipolilor, de fraternă ocrotire a minţilor noastre fragede și labile, dornice de modelare.

Urmaș al marilor profesori, deopotrivă italieniști și româniști, ca de exemplu Ramiro Ortiz (admirator al lui Geoge Coșbuc în calitate de autor al primei traduceri în versuri a Divinei dantești, 1924‑1932), sau Alexandru Marcu (traducător în proză al capodoperei celebrului florentin), el însuși un magister pentru numeroase generaţii de studenţi, Al. Balaci era Profesorul, indiferent că preda celebrul său curs de istorie a literaturii italiene (de la Dante la Tasso, Trecento-Seicento) sau că transmitea în cadrul seminariilor, prin secvenţe şi pilde din viaţa și opera marilor figuri literar‑artistice italiene, românești și euro‑occidentale, nepieritoarea lecţie a acestora în memorabile expozeuri comparatiste.

Alexandru Balaci a fost și partenerul studenţilor săi, în vremuri când „păstrarea distanţei“ era o indicaţie expresă a ierarhiilor de stat şi de partid. Harul elocinţei, dublat de cel al Omului fermecător de care generaţii de studente au fost îndrăgostite în chip platonic, fireşte, au făcut din Alexandru Balaci un model spiritual a sute sau chiar miide studenţi.

Ei spun și acum, la cei o sută de ani de la nașterea Maestrului, cu evlavie și orgoliu: „Am fost studentul lui Balaci!“ Adică al unui om extrem de viu, informat și sensibil, care ştia în orice clipă să fie colocvial, cu zâmbetul pe buze, invitându‑te totodată să aspiri la ţinuta sa academică, plină de roade (cărţi!) şi originală prin felul de a se dărui, comunica şi stimula molipsitor mintea, inima şiliteratura discipolilor săi.

 Oricum, pentru acei ani şaizeci ai veacului trecut, Profesorul Balaci era „atipic“, pro‑occidental prin profesie și disident în înţelesul veritabil al cuvântului, prin comportamentul său cu totul „nepartinic“ faţă de studenţi, cărora tot timpul li s‑aadresat cu domnule, şi cărora le‑a transmis, înainte de toate, propriul eroism, de făclier al valorilor culturale perene, primite, la rândul său, de la pleiada de intelectuali şi profesori români și străini, în perioada de apogeu spiritual al României, id est cea a anilor 1935-1945.

Viitorul academician Alexandru Balaci vedea lumina zilei pe 12 iunie în localitatea Aurora (Mehedinţi). După absolvirea liceului la Craiova și a Facultăţii de Litere din Bucureşti, viitorul profesor îşi va lua doctoratul cu o teză despre Neoclasicismul italian, figura focalizată fiind celebrul poet Giovanni Pascoli. Un episod semnificativ pentru italienistul Al. Balaci va fi oferit de anii când, în calitate de director la Accademia di Romania din Roma, va eclipsa prin darurile sale native, dar şi prin copleşitoarea reputaţie a cărturarului, o seamă de ambasadori ai României ceauşiste, mărginiţi şi găunoşi, executanţi ai indicaţiilor primite de la Centrala MAE din Bucureşti. Ceea ce nu i se va ierta adevăratului ambasador al literelor și artelor române, dovadă fiind „rechemarea la ordine“, adică mazilirea sa din funcţia de reprezentant emblematic al confluenţelor dintre cele două culturi, limbi şi civilizaţii. Dar ceea ce contează cu adevărat în parabola umană și literară a lui Al. Balaci sunt cărţile sale şi pilda de „magister vitae“. Pilonii literaturii italiene, aşezaţi trinitar în timpul istoric (Dante, Petrarca, Boccaccio), vor constitui mereu nordul orientării și investigaţiei cercetătorului şi eseistului Al. Balaci şi deci tot atâtea titluri pentru monografiile sale: Giosué Carducci (1947), Dante Alighieri (1966), Franceso Petrarca (1968), Machiavelli (1969), Alessandro Manzoni (1974), Lodovico Ariosto (1975), Giovanni Boccaccio (1976), Torquato Tasso (1982), Luigi Pirandello (1986), Vittorio Alfieri (1989). Cărora li se va adăuga seria de Studii italiene (1958-1968), o subtilă istorie a literaturii italiene pe adresa studenţilor italienişti, dar și a publicului larg.

Când monumentele devin eroi ce‑i populează cărţile, eseistul n‑are cum să rămână abstract, ex‑cathedra, sau să adopte metode chirurgicale, reci, detaşate. Bazat pe o uluitoare bibliografie, Al. Balaci, „romancierul“ fluviului de capodopere italiene, scrie cu entuziasmul celui care n‑a încetat să se mire, cu patetismul viril al cercetătorului care, stăpân pe materie, îşi permite să fie personal, flexibil și inovator. Şi tot timpul, un comparatist de o fascinantă intuiţie.

 Cea mai recentă carte a acestui pontifex maximus al italienisticii noastre moderne, o reeditare a monografiei sale Dante (Ed. Gramar, 1995), este o piatră de încercare pentru orice expert în literatura şi civilizaţia italiană. Deşi în cei peste şapte sute de ani care au trecut de publicarea la început în manuscris, firește, a capodoperei marelui florentin, bibliografia dantescă a înscris milioane de titluri. Și totuși, românul Alexandru Balaci n‑a pregetat să abordeze subiectul, cartea sa, în versiune italiană, fiind cotată de prefaţatorul Antonio Schifini, „alături de cei mai mari exponenţi ai biografologiei și eseisticii străine, alături de Etienne Gilson, August Buck, Pierre Gauthiez, Jacques Madaule, T.S. Eliot și însuși Thomas Carlyle…“. În 2010, aceeași editură Gramar a retipărit capodopera dantescă, versiunea George Coșbuc, înnobilată de un studiu introductiv și notele Profesorului.

Al. Balaci, prin inimitabila sa viaţă și operă, ca și Dante odinioară, „preanunţa zorile iradiante ale Renaşterii“ ţării sale, România, pe care a reprezentat‑o ca nimeni altul în Italia (1981-1990), în calitate de director al aşezământului românesc cultural de la Roma, ctitorit de savantul Vasile Pârvan sub numele de Accademia di Romania. Zori care n‑au zăbovit să‑şi arate razele de speranţă şi libertate, odată cu Revoluţia din decembrie 1989. Calea pe care a păşit Profesorul Alexandru Balaci a legat întotdeauna trecutul de viitorul României prin Iubire, Adevăr și Frumuseţe.