Alte 77 de editoriale - note de lectură

Academicianul Gheorghe Păun m‑a bucurat, trimițându‑mi ultima sa carte intitulată Alte 77 de editoriale, tipărită sub egida Bibliotecii Revistei Curtea de la Argeș, București, 2023.

Pentru un om de știință, iubitor al cifrelor exacte și al legilor precise, orice pagină de literatură se așază în perfectă armonie cu formele simetrice ale matematicii și disciplina savantă a cercetărilor ei, cu toate că unii ar putea invoca, la prima vedere, drumuri paralele, ba chiar contradicții.

Și de această dată, știința și literatura se împletesc în mod fericit. Autorul strecoară în paginile editorialelor înțelesuri profunde, pe care le consemnează nu doar scriptic ori ermetic, ci îndeosebi cu arta scriitorului care scrie iscusit…

Cartea adună un număr semnificativ de editoriale, 77.

Nimic întâmplător! Cifra 7 trimite la ideea desăvârșirii creației.

De atâtea ori ne întâlnim în Sfânta Scriptură cu numărul acesta minunat, atât în paginile Vechiului, cât și ale Noului Legământ. Cifra 7, așezată înainte de a 8‑a, ne pregătește pentru Ziua Veșniciei, de dincolo de istoria limitată, când oamenii care L‑au iubit pe Dumnezeu vor fi în comuniune desăvârșită cu El.

Pentru o astfel de lucrare, merită să aștern câteva gânduri de apreciere.

În vremea când urmam Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, unul dintre profesorii mei mă sfătuia să notez ideile de reținut pe marginea fiecărei cărți, fie că era de teologie, liturgică sau literatură, întrucât cele citite se uită lesne.

Avea dorința de a ne învăța să lucrăm cu fișe de lectură, în vederea folosirii lor, la un moment dat, când un anumit subiect va fi în atenția noastră.

La fel trebuie să citim acum, mai ales când am învățat câte ceva, încercând să deprindem lucruri bune din lecturile care ne trezesc interesul.

De aceea, merită să învățăm să folosim fișele, în timpul sau după lectura unei cărți, pe care să le așezăm apoi într‑un dosar, într‑un anumit segment al preocupărilor noastre, pentru ca, atunci când vom reveni la cartea lecturată, să parcurgem acele câteva idei care ne‑au atras atenția la prima citire.

Mărturisirile academicianului Gheorghe Păun sunt pline de profunzime, reflecții ale unui om care a trecut cu folos prin viață, care face conexiuni cu disciplinele exacte și privește lumea într‑un mod aparte. În același timp, condeierul rămâne visător și, totodată, realist.

Ne mărturisește că ori de câte ori pregătește apariția unui nou număr al revistei înființate de el, operațiunea de redactare a editorialului este o îndatorire stresantă. Întrucât se află pe prima pagină, pornește de la premisa că și cititorul ia în serios editorialul, aidoma celui care are sarcina să citească și, eventual, să și scrie despre lectura proaspătă.

Sunt foarte felurite subiectele pe care le abordează.

În vremea pandemiei, în mod firesc, multe glose au fost legate de cumplita stare în care ne‑am aflat cu toții.

În zilele noastre, un subiect presant a devenit războiul din Ucraina, despre care mărturisește cu mâhnire: „Cum să scrii despre așa ceva fără să‑ți rupi penița sau tastatura?”. Ne vorbește despre faptul că nimic nu justifică violența, nimic nu iartă războiul, atunci când privim la oamenii uciși și răniți, militari și civili laolaltă…

Moarte, sânge, suferințe...

A amintit de fabricile, școlile, spitalele dărâmate sau arse. Adaug eu: și bisericile! Și, mai ales, atâtea inimi rănite. Reamintește că istoria o scriu învingătorii.

Alte rânduri sunt dedicate trăiniciei întru neam, amintind despre diaspora românească, deși preferă cuvântul exil, pentru a evidenția motivele risipirii în lume a aproape cinci milioane de concetățeni.

Personal, cred că numărul lor este mult mai mare.

Academicianul vorbește despre rolul Bisericii în acest exil (diaspora), folosind termenul din carte.

Dorim și ne străduim să dăinuim întru neam, întru românism.

Editorialele din volum au fost inițial publicate într‑o revistă lunară de cultură care apare la Curtea de Argeș, un oraș care poate fi considerat de unii obișnuit, dar nu este lipsit de importanță, având în vedere istoria lui și în special dragostea voievozilor de a înveșnici acolo credința și virtuțile celor pe care îi conduceau.

Una dintre cele mai frumoase biserici românești s‑a zidit la Curtea de Argeș, dar câte alte realizări nu s‑au întâmplat în acel loc!

Și iată că publicația amintită se adaugă, peste ani, baladelor, jertfelor de altădată, lucrărilor minunate, zidirilor măiestre, precum și oamenilor speciali de care istoria noastră nu duce lipsă.

Atent observator și al vieții bisericești deopotrivă, academicianul și omul de știință Gheorghe Păun pune în discuție viața Bisericii, cu o interesantă reflecție asupra importantelor vizite a doi episcopi ai Romei, cea din vremea Patriarhului Teoctist și a Patriarhului Daniel.

După cum era de așteptat, autorul a reținut expresia Episcopului Romei, care a numit țara noastră Grădina Maicii Domnului. Cuvintele care s‑au adresat în anul 1999 și în anul 2019, la distanță de 20 de ani, sunt pline de tâlc.

În mod special, apreciez cuvintele autorului despre Catedrala Națională, deși el propune sintagma Catedralele Neamului, întrucât neamul nostru, după cum afirmă, a ridicat și ridică multe catedrale, unele de zid, altele mai subtile, însă la fel de trainice și unele și celelalte.

Când se construiește ceva, este bine. Când se dărâmă, este rău și trist!

El a observat lucrurile care vin din zona nimicniciei, cu alergiile alimentate de simbolurile identitare. Dincolo de acestea, mulți se vor mândri peste ani că avem în Capitală o clădire‑simbol, după cum spune domnia sa, creștin‑ortodoxă și românească.

Se subliniază că, impresionând inclusiv prin dimensiunile ei, demonstrăm că și noi putem…

Câte alte catedrale importante din lume nu sunt promovate și vizitate? Noi însă preferăm să dărâmăm prin cuvinte, prin gesturi, prin atitudini.

Sunt amintite catedralele zidite în diferite locuri ale pământului românesc: minunea de pe Argeș mai în gios, ridicată de Neagoe, sfântul înțelept; o altă catedrală la Alba Iulia, după Reîntregire, având ca model Biserica Domnească din Târgoviște. Nu uită autorul să amintească și că Regele Ferdinand a numit‑o biserică a Mântuirii, într‑un hrisov din 10 mai 1920. Și atâtea alte locuri unde românii au ridicat și ridică biserici. Unele chiar departe de granițele noastre.

Se întreabă și el, cum ne întrebăm și noi, și alții asemenea, de ce se dă acest atac continuu la adresa Bisericii?

Atâtea răspunsuri și posibile cuvinte pentru oamenii mici la suflet, precum și pentru cei înțelepți, care înțeleg altfel lucrurile.

Sunt încântat și deosebit de bucuros pentru remarca pe care autorul o face referitor la milioanele de români care au plecat în ultimele decenii în lume. Acolo, departe, în ținuturi necunoscute, cu sprijinul Bisericii Ortodoxe Române, aceștia au făurit sute de parohii, multe cu propriile lăcașuri de închinare. Poate chiar vreo mie sau mai mult...

Câte alte adevăruri nu descoperim citind paginile academicianului Gheorghe Păun! Volumul este superb și desfătător și merită să fie citit pe‑ndelete și năpristan, constituind un reper tonifiant într‑o lume debusolată de prea multă ură.

Îi mulțumim pentru subiecte, pentru iubirea de lumină și de frumos la care ne invită! Mai frumos, mai neașteptat, mai emoționant dar, nici că se putea!