Alte vise

Ne-ar fi uşor, poate, dacă am fi constanţi măcar în visare. Dar nu izbutim. Visele noastre ating praguri diferite, hălăduiesc prin orizonturi paralele, apoi se întorc, destul de repede, în acel tărâm unde nici intensitatea gândirii, nici puterea imaginaţiei nu le pot atinge. În neverosimilul cimitir al viselor, acolo unde cuvintele nu ştiu să pătrundă, spre a le învia, descriindu-le chipul. Iar în urma lor nu rămâne vidul, ci se nasc alte şi alte vise, nepermiţându-ne vreodată să ne amintim trăirea intensă ce le-a însoţit pe cele dispărute.

Este aberant să credem că abandonarea viselor întru uitare ar reprezenta o anomalie. Ar fi stupid să credem că este un apanaj al normalităţii. Pare a fi mai degrabă o soluţie de compromis. Mintea noastră abandonează, la un moment dat, vechile năzuinţe, înlocuindu-le cu altele şi îngropându-le adânc pe cele condamnate, dincolo de amintirea facilă. Şi, adesea, este cel mai bine aşa. Acest delicat mecanism, nedrept uneori, ne menţine intact, într-un fragil echilibru, statutul de oameni cărora „nimic din ceea ce este omenesc nu le e străin“. Nici măcar inconsecvenţa.

Dacă am putea urca într-un loc foarte înalt, dincolo de patima şi copleşitoarea presiune a cotidianului redundant, de prolixul revărsat peste fiecare clipă, dintr-un zel bizar de a lămuri, cumva, rostul fiecărui pas prin lume, fie şi cu preţul proiectării lui întru absurd sau al zdrobirii lui întru derizoriu... Dacă ne-am putea, cumva, detaşa de înşelătoarea stringenţă a ţelurilor ce vor sfârşi, cu necesitate, în cimitirul de vise, am izbuti să vedem că istoria este alcătuită din doar câteva edificii durabile - năzuinţe duse la bun sfârşit, încununate de stindardele izbânzilor muncite, meritate - şi multe, prea multe ruine. Năzuinţe abandonate pe parcurs ori doar în aparenţă împlinite, predestinate aprigei distrugeri din momentul în care le-am abordat superficial, modificându-le sensul, până la un parcurs inextricabil, cu o destinaţie improbabilă şi, ca justificare, o explicaţie pe măsură, abracadabrantă.

Spre exemplu: câte dintre războaiele care au zguduit de milenii lumea credeţi că şi-au atins ţelul? Câţi dintre învingători au fost cu adevărat astfel, fără a-şi modifica, din mers, idealul, doctrina - necesară pentru a atrage simpatia şi sprijinul celor mulţi, şi amplasarea „liniei de sosire“ - nu mă refer doar la distanţă, ci şi la punctul cardinal unde a fost aşezată. Istoria ne dă într-un final răspunsul, dar mult prea târziu, atunci când poate fi privită obiectiv. Dincolo de cronici părtinitoare şi dezastre iscusit zugrăvite în roz. Falsificarea idealurilor şi a modalităţilor corecte de a le atinge va duce, în ciuda succesului aparent şi a faimei de o clipă, la îngroparea unui ţel printre ruine. Ruinele unor turnuri Babel moderne, forme lipsite de fond, aparenţe fără fundament.

Nici contemporaneitatea nu duce lipsă de vise. Dimpotrivă. Abundă în năzuinţe. Locuri de păşune, locuri comune şi locuri de veci, toate prezentate drept ţinte facile şi dezirabile, se învălmăşesc prin faţa ochilor noştri uimiţi, făgăduindu-ne împlinirea celor mai preţioase dorinţe. Idealurile sunt „traduse“ pe înţelesul nostru, din cine ştie ce limbă, transformându-ne drumul prin viaţă în efort inutil dedicat unei uriaşe mistificări. Alte vise ne-au năpădit orizonturile, înlocuindu-le pe cele fireşti, specifice devenirii umane. Dar nu ca urmare normală a uitării, ci a disimulării. Aţi remarcat cumva propaganda agresivă de îndepărtare a lui Dumnezeu din viaţa noastră? Batjocura care ţinteşte ferm idealurile curate, morala, credinţa? Decredibilizarea sistematică a Bisericii?

Copiii noştri nu vor visa, în acest ritm debordant de secularizare barbară, să fie oameni oneşti, asemeni sfinţilor. Ci vor adopta un simulacru de ţel care să le ocupe timpul. Unul sortit eşecului. Între timp, în spatele paravanelor se vor desfăşura lucruri inimaginabile, slujind alte scopuri, de neconceput în mod normal. Alte vise...