Altruismul fără iubire

Una dintre cele mai interesante direcţii de cercetare din ştiinţele sociale este cea a emergenţei altruismului. Ce înseamnă acest lucru şi de ce este important? Paradigma dominată în ştiinţele sociale de acum este analiza alegerii raţionale. Oamenii sunt văzuţi ca nişte mici patroni care încearcă să profite la maxim de toate oportunităţile pe care le pot avea. Potrivit unui asemenea model, mai mult înseamnă mai bine. Nu este neapărat să ne referim la lucrurile materiale, chiar şi cele sufleteşti pot fi analizate la fel, să petreci mai mult timp cu persoana iubită e mai bine decât să petreci mai puţin, mai multe rugăciuni sunt mai bune decât mai puţine, păstrând intensitatea lor la acelaşi nivel, evident, şi aşa mai departe.

În aceste condiţii, în care fiecare urmăreşte să îşi maximizeze profitul (material, sufletesc, spiritual etc.), se pune problema: de ce am mai fi altruişti, de ce am mai lăsa de la noi pentru ceilalţi. Conform modelului alegerii raţionale, înţeles foarte strict, ar trebui să nu fim aproape niciodată altruişti. Totuşi observăm că există comportament altruist în toate societăţile umane şi atunci ne întrebăm dacă oamenii sunt raţionali sau dacă fiind raţional poţi ajunge să fii altruist. Această a două posibilitate este explorată de cercetările privind apariţia spontană sau emergenţa altruismului.

Văzut din punctul de vedere evoluţionist, altruismul este un mecanism care reuşeşte să îmbunătăţească specia, comunitatea sau un anumit fond genetic, prin sa-crificarea egoismului raţional al indivizilor pentru binele comun al speciei, al comunităţii sau al fondului genetic comun. Problema ştiinţei mo-derne este să demonstreze că un asemenea comportament poate să se nască spontan şi nu are nevoie de intervenţia nimănui. Cineva mai suspicios cu privire la intenţiile modernităţii ar putea interpreta acest lucru ca încercare de a demonstra că ne putem descurca pe de-a-ntregul fără Dumnezeu. Că „iubeşte-ţi aproapele“ sau chiar „iubeşte-ţi duşmanul“ nu sunt porunci divine ale unei persoane istorice care sfidează logica omenească, ci evoluţii naturale ale speciei umane, care, prin încercare şi eroare, ajunge singură să genereze o strategie de echilibru stabil în care nu mai există conflicte pentru resurse fiindcă oamenii au înţeles că le e mai bine să împartă resursele, adică să coopereze, decât să intre în conflict.

Problema mare cu această interpretare este că, oricum ai încerca să demonstrezi acest lucru, ajungi într-un impas ciclic, în care după o perioadă de cooperare intri într-o perioadă de conflict, şi acest lucru se întâmplă aproape de la sine, cu alte cuvinte că nu există o strategie automată pentru a păstra un echilibru stabil. Aşa cum de la sine se poate naşte cooperarea, tot de la sine se poate naşte şi conflictul. Iar pentru păstra coope-rarea este nevoie de o intervenţie deliberată prin care trebuie să îi pedepseşti pe cei care nu cooperează. Numai că şi pedepsirea celor care nu cooperează este tot o acţiune altruistă. Nu câştigi nimic personal pe termen scurt, ci doar pierzi - vezi că de fapt nimeni nu prea ajută poliţia în mod spontan să prindă infractorii, pentru că nu are timp, are probleme la serviciu, nu vrea să intre în cine ştie ce complicaţii dubioase. De aceea plătim poliţia, să se ocupe ea de pedepse, dar, dacă eşti plătit, atunci vei dori să fii plătit cât mai mult... şi de aici o serie de alte probleme, care în final duc tot la conflict.

Iată de ce trebuie găsită ştiinţific o explicaţie alternativă pentru comportamentul altruist. Pentru că funcţionarea societăţii şi propriile noastre intuiţii despre cum ar trebui să funcţioneze au în centru cooperarea, dar ea nu este posibila de la sine, presupune un efort, efort pe care mereu în creştinism Dumnezeu îl răsplăteşte. Sigur, ar putea fi inventat un asemenea „dumnezeu“, numai că un dumnezeu inventat va fi uşor de demonstrat ca fiind fals, iar odată demonstrat faptul că religia este „o frază de dânşii inventată“, orice strategie asemănătoare ar eşua complet. Singur un Dumnezeu adevărat ar putea să facă acest lucru, să ne facă să cooperăm, dar nu cu forţa, ci convingându-ne prin Propriul exemplu, pentru că bătălia dintre a coopera şi a nu coopera, a fi egoist sau altruist, nu se dă în mintea, ci în sufletul omului, iar sufletul se câştigă prin iubire, care nu poate fi decât liberă. Din nefericire pentru cercetători şi din fericire pentru noi, domeniul libertăţii nu face obiectul ştiinţei, şi e foarte bine că este aşa. Puterea fără iubire sau raţiunea fără iubire sunt lucruri înspăimântătoare, de care oamenii, instinctiv, se feresc. A transforma şi altruismul într-un altruism fără iubire ar fi poate ceva şi mai cumplit, care, departe de a ne îmbunătăţi viaţa în societate, ne-ar face-o insuportabil de lipsită de căldură sufletească. Şi nu cred că şi-ar dori nimeni aşa ceva.