Amânarea îndeplinirii poruncilor, stăpânirea morții asupra noastră

Problema cunoașterii lui Dumnezeu este una dintre temele grele ale teologiei: în ce măsură omul are acces la Dumnezeu? De aceea, ajungem să vorbim de cunoaștere și revelație naturală și supranaturală. Dar de multe ori nu ne preocupă contextul sau starea în care omul Îl poate cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu. Părinții Bisericii spun că Dumnezeu nu Se schimbă în raport cu omul. Nu îi iubește mai mult pe unii și mai puțin pe alții. Omul este cel care se depărtează și poate să întoarcă spatele Acestuia. Mântuitorul Hristos îi fericește pe cei care au inimă curată pentru că ei se învrednicesc de vederea lui Dumnezeu: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Ne raportăm la aceste cuvinte aproape exclusiv în cheie eshatologică. Adică, credem că Îl vom vedea pe Dumnezeu, vom avea acces la El, în veacul viitor, în veșnicie. Ne asemănăm într-un fel cu cineva care nu are în vedere bunătățile și oportunitățile pe care le are la îndemână, ci se încrede mai mult în ce va fi într-un plan îndepărtat.

Sfântul Simeon Noul Teolog critică această atitudine: „Dacă a spus că Dumnezeu poate fi văzut prin curăţia inimii, desigur că atunci când se produce curăţia îi urmează şi vederea. Şi dacă ai fi curăţit-o vreodată pe aceasta, ai fi cunoscut ca adevărate cele spuse. Dar pentru că n-ai pus aceasta în inima ta (Fapte 5, 4) şi nici n-ai crezut că este adevărat acest lucru, ai dispreţuit şi curăţia şi ai fost lipsit de vedere” (Filocalia, volumul 6, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2011, p. 213).

Cuvintele Sfântului Cuvios sunt mustrătoare. Curăția inimii știm că se dobândește de către om în această viață și, prin urmare, vederea lui Dumnezeu tot aici trebuie să aibă loc. A crede că te curățești la inimă după ce pleci din viața lumească este rătăcire, căci după moarte omul nu mai poate lucra nimic asupra sa. Această interpretare a Sfântului Simeon atinge realități fundamentale legate de ființa omului. Prima este că porunca lui Dumnezeu trebuie să fie îndeplinită într-un anumit fel de om în această viață. Cerul și pământul vor trece, dar cele poruncite nouă de Dumnezeu rămân, pentru că în ele, în împlinirea lor, este viața veșnică: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Luca 21, 33). Al doilea adevăr este că timpul lucrării omului este limitat: „Încă puţină vreme lumina este cu voi. Umblaţi cât aveţi lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge” (Ioan 12, 35). Moartea este dușmanul final al omului. Ea marchează suspendarea efortului sau a stră­daniei umane. După ea omul nu mai poate face nimic. Avem repere după care să putem cunoaște validitatea lucrării noastre, în ce fel suntem pe cale, sau dacă rătăcim în loc pustiu și neumblat. Locul pustiu și, prin urmare, fără rod este concepția că avem timp la îndemână, că e încă loc, că nu e nimic grav dacă nu am făcut ce ni se cere, această delăsare condamnabilă. Reperele sunt cuvintele Domnului. Iar aici înțelegem că nu Îl putem vedea pe Dumnezeu pentru că încă nu avem inimă curată. Cuvintele Domnului sunt mustrătoare, ne stau înainte și ne îndeamnă la o lucrare continuă. Evident, aceste cuvinte nu ne spun că nu vom păcătui, că nu vom cădea, că acest proces de curățire a inimii este facil. Dar ele ne arată mereu drumul pe care trebuie să mergem, calea îngustă și cu multe încercări cum o descrie Însuși Domnul, dar care, paradoxal, în același timp este și ușoară pentru că El a mers pe ea și ne asigură că jugul și povara Sa sunt bune. „Dar ce spune Domnul: «Cel ce Mă iubeşte pe Mine va păzi poruncile Mele şi Eu îl voi iubi pe el şi Mă voi arăta lui» (Ioan 14, 21). Când va fi arătarea Lui? Aici sau în viitor? Evident că aici. Căci unde este păzirea întocmai a poruncilor, acolo e şi arătarea Mântuitorului, şi după arătare se iveşte în noi şi desăvârşita iubire. Dacă nu se întâmplă aceasta, nu putem nici crede, nici să-L iubim pe El cum se cuvine. Căci s-a scris: «Cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede?» (1 Ioan 4, 20)”, ne învață Sfântul Simeon Noul Teolog (Filocalia, volumul 6, p. 213).