Amintire neştearsă (I)

Foarte rar se întâmplă ca amintirea unor persoane să rămână neştearsă odată cu trecerea anilor. În cele mai multe cazuri se aşterne uitarea şi, împreună cu ea, nerecunoştinţa semenilor. Dincolo de aceste realităţi pe care le observăm în jurul nostru există unele perspective care ne oferă posibilitatea de a spera că lucrurile pot sta şi altfel. Acest adevăr se întemeiază pe neştearsa amintire ce o purtăm unui monah şi mare duhovnic din zbuciumatul veac XX, Arsenie Boca, care şi-a legat numele de Mănăstirile Sâmbăta din Făgăraş şi Prislop din ţara Haţegului.

Slujirea sa în vremuri tulburi şi încercările împovărătoare prin care a trecut, „exilul“ de 30 de ani şi umilinţele nedrepte şi repetate îl aşază pe Arsenie Boca printre martirii veacului al XX-lea, un „martiraj“ asumat printr-o smerenie, ascultare şi răbdare pilduitoare.

Totodată, părintele Arsenie a devenit unul dintre cei mai cunoscuţi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române din ultima perioadă. Despre el s-au scris mii de pagini, adunate în numeroase cărţi şi articole. Se adaugă mereu mărturii culese de la credincioşi din diferite zone ale ţării, cu predilecţie din ţinutul Făgăraşului, unde-i aureolat aidoma sfinţilor.

La mulţimea acestor mărturii, adaug şi eu câteva legate de renumitul părinte Arsenie Boca.

În noiembrie 1989 eram ierodiacon şi student la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti. Într-una din zile, lângă clădirea Facultăţii, o femeie necunoscută mi-a spus că părintele Arsenie a trecut la cele veşnice şi urma să fie îngropat la Prislop. N-am putut ajunge în acele zile la cunoscuta mănăstire pentru a participa la slujba înmormântării. Dar, după mulţi ani, într-un pelerinaj în zona Haţegului, am poposit la Prislop chiar în ziua hramului, de Înălţarea Sfintei Cruci. Am plecat spre mănăstire cu gândul de a asista la Sfânta Liturghie, dar ajuns acolo am avut bucuria să fac parte din soborul de slujitori.

Mulţimea impresionantă prezentă la hram s-a îndreptat împreună cu evlaviosul sobor, după apolisul Liturghiei, către mormântul protosinghelului Arsenie Boca.

La câteva minute de mers, pe o cărare aflată sub coroanele bogate ale fagilor, am ajuns într-o poiană - dumbravă - unde-i cimitirul mănăstirii. Un mormânt era acoperit cu sumedenie de flori, precum ar fi fost aşezat cineva cu o zi-două înainte sub pământul proaspăt. Episcopul şi soborul slujitorilor au cântat Trisaghionul, iar mulţimea de credincioşi a rămas aproape de mormânt până târziu. Am aflat apoi că sutele de flori nu erau aşezate doar în ziua hramului. Am revenit altădată la Prislop, la întoarcerea dintr-o călătorie în afara graniţelor ţării, şi am găsit la fel covorul de flori şi candela iubirii nestinsă. Din puţina mea experienţă, pot spune că n-am mai întâlnit o asemenea grijă faţă de cei plecaţi din această lume, nici chiar la sfântul necanonizat Paisie Olaru sau la neobositul misionar şi avvă Cleopa Ilie.

În fiecare zi, chiar şi în cele geroase şi acoperite cu omăt înalt, se adaugă florile recunoştinţei.