Amintirea mamei

Uitarea e socotită un păcat atunci când nu mai realizăm cine suntem cu adevărat, când dispreţuim demnitatea la care am fost ridicaţi de Dumnezeu prin creaţie. Ce facem dacă nu ne trezim nicicum din această letargie prin propriile forţe? Cum putem să ne întoarcem acasă? Şi ce mai reprezintă acest cuvânt: acasă? Acasă înseamnă alături de familia ta. Pilda de astăzi ne pune în faţă puterea învierii pe care o trăim atunci când ne aducem aminte de cei ce ne-au născut şi crescut, de părinţii noştri.

O văduvă şi cei cinci fii ai săi trăiau dintr-o bucăţică amărâtă de pământ. În apropierea terenului lor locuia un bogătaş care a ridicat un stăvilar ce oprea toată apa râului aflat în preajmă. Familia văduvei era în pericol. Un teren uscat nu aduce nici un fel de recoltă. În mai multe rânduri fratele cel mai mare a încercat să dărâme stăvilarul, ca să ude pământul, dar n-a izbutit. Nu avea destulă putere, iar fraţii lui erau prea mici. Aşa că primul a plecat printre străini ca să muncească. A lucrat timp de câţiva ani la un negustor. De câte ori putea, trimitea bani acasă, prin mijlocirea comercianţilor cu care intrase în legătură. Pentru ca nici mama, nici fraţii săi să nu se simtă în vreun fel datori, îi sfătuia pe negustori să le ceară băieţilor în schimb împlinirea unor treburi mărunte.

Când s-a întors acasă, doar unul dintre fraţii săi l-a recunoscut ori a părut că-l recunoaşte, nu fără o oarecare şovăire, pentru că anii lăsaseră urme.

Mezinul a spus: „Aveai părul negru“. „Da, dar am îmbătrânit“, zise cel plecat din familie.

„Noi nu suntem negustori, a spus unul dintre băieţi. De ce am avea un frate negustor?“

„M-am îngrijit de voi cât aţi fost mici, a mai adăugat cel mai mare dintre fraţi. Îmi aduc aminte cum visaţi să dărâmaţi stăvilarul ca să vină apa.“ „Eu nu mai ţin minte. Despre ce apă vorbeşti?“, a zis cu dispreţ cel de-al treilea dintre fiii văduvei. „V-am trimis bani şi aşa v-aţi putut descurca“, a continuat fratele în vârstă. „Bani? Niciodată. Am câştigat câte ceva slujindu-i pe călători, asta-i tot, şi astfel am trăit.“

Văzând că n-o scoate la capăt cu fraţii lui, cel plecat la negustorie era uimit de refuzul acestora în îndreptarea lucrurilor. „Nu avem nevoie de apă ca terenul nostru să fie bun pentru agricultură, îi replică un alt frate. De pe pârloaga asta uscată eu adun vreascuri şi surcele. Cu ele aprind un foc lângă care vin călătorii să se încălzească. Ei mă plătesc. Banii îmi ajung să-mi duc zilele.“

Fratele cel mare din nou a încercat să le aducă aminte că ei trebuie să muncească ogorul lor care dădea roadă bogată când apa râului din împrejurimi nu era zăgăzuită. Dar ei nu mai ştiau şi nici nu mai doreau asta. Mâhnit de faptul că nu era recunoscut de ei, fratele întors acasă a apelat la ultima soluţie. Le-a spus: „Ca să vă daţi seama că sunt fratele vostru, am să vă spun cum arăta mama noastră.“ Deşi murise de mult timp, iar imaginile despre ea erau învăluite în ceaţa timpului, totuşi amintirea mamei din sufletele celor cinci fraţi nu se ştersese nicidecum. Ea a biruit, fraţii şi-au primit cu bucurie pe cel mai în vârstă dintre ei şi au înviat sufleteşte. (Adaptare după o istorioară din vol. „Cercul mincinoşilor“, Jean-Claude Carričre, Ed. Humanitas, 2013)