Amintirea și tezaurul spiritual al obârșiilor

La jumătatea lui Făurar, într-un mesaj pe care mi l-a trimis Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, evoca anumite obârșii și izvoare, făcând referire la remarcabila anamneză a unei istorii ce se petrecuse acum șase sute de ani, în satul Rădășeni din ținutul Sucevei. Am regăsit aceleași cuvinte într-un prea frumos prolog pe care vlădica Benedict l-a închinat locului său natal și unor oameni care l-au ilustrat.

Asemenea înțelepților de demult, vlădica Benedict afirmă că poți cunoaște lumea întreagă, ajungând în cele mai vestite locuri ale Pământului, dar nici unul nu va fi ca așezarea în care te-ai născut. Așa ar putea fi sintetizată mărturisirea Preasfințitului Benedict într-o carte de prețuire a unor tradiții locale, care nu sunt întâlnite decât în anumite zone din Transilvania.

Este vorba despre o formă specifică de cinstire a omului, îndeosebi după trecerea din această viață, însă adeseori și în timpul vieții. O astfel de tradiție am întâlnit-o recent și în localitatea natală a Episcopului român al Europei de Nord, Macarie Dră­goi, la Spermezeu, ca oamenii să fie cinstiți prin cântări versificate, cărora ei le spun verș.

Sunt scrieri populare, creații realizate de multe ori ad-hoc, într-un timp relativ scurt, atât cât îngăduie perioada privegherii și a prohodirii unuia dintre creștinii comunității respective.

Întoarcerea Preasfințitului Benedict la obârșii, la izvor, mulțumirile pe care le adresează preotului din sat, în preajma căruia a crescut - și care nu este altcineva decât tatăl lui -, dar și cantorului sau cântăre­țului de la strană ori celor alături de care asculta cântările învățând primele taine ale liturgicii și rânduielilor noastre bisericești, toate îmi aduc aminte de mărturisirea unui alt cunoscut scriitor, tradus în aproape toate limbile pământului, preotul Virgil Gheorghiu, care, după mulți ani petrecuți alături de tatăl său, a scris celebra carte Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer (Amintiri dintr-o copilărie teologică).

Nimic nu se poate compara cu prima Liturghie de care îți amintești, nu aceea când erai dus în brațe de părinți, nu multele momente când primeai în stare de curăție totală Trupul și Sângele Mântuitorului. E vorba despre amintirea când tu, elev în primele clase primare, participai la biserică, eventual te căzneai să cânți sau măcar aveai puterea de a-i admira pe cei care reușeau acest lucru. Întoarcerea la astfel de trăiri inițiale constituie una dintre veritabilele bucurii pe care nimeni nu le poate fura din tainița sufletului omului.

Preasfințitul Benedict își amin­teș­te de cântăreții din satele Brăzești și Sartăș, de-a lungul Văii Arieșului, anume de Ioan Andrașiu, Ștefan Oara și Ilie Morcan.

Preasfințitul spune că cele opt glasuri bisericești erau interpretate cu măiestrie și cu multă atenție, iar cântăreții (cantorii), cum s-a întâmplat și în multe alte parohii, constituiau modelele unor adevărați profesori. Nu o dată am auzit că unii cântăreți, fără pretenții ori studii universitare, cântau mai bine decât profesorii de muzică sau, uneori, cu mai mult sârg, iar ceea ce împlineau a rămas în amintirea câte unui fiu al satului ca adevărate ore de seminar, ridicându-i, după cum și merită, pe acești cântăreți la statura unor dascăli mari, care pot fi așezați alături sau chiar peste profesorii universitari.

Denumirea cântărețului de strană din ținutul Albei era cantor. Unii dintre acești cantori, cum sunt și cei evocați de Preasfințitul Benedict Bistrițeanul, au o biografie simplă, dar exemplară, cu câteva clase, dar în care au învățat temeinic lucrurile cu adevărat importante ale vieții. Au avut familii numeroase, provenind din mijlocul lumii de odinioară și întemeind, la rândul lor, familii cu mulți copii. Dar preocupările lor, dincolo de faptul că au fost nevoiți să lucreze în condiții grele, chiar în mina din Baia de Arieș, au rămas strana bisericii și cântarea bisericească. Jumătate de veac s-au ostenit pentru acestea!

Nu era doar cântarea propriu-zisă de la biserică, pe care o împlineau cu mare grijă, cu atenție aproape sacerdotală (dacă îmi este îngăduit acest termen), ci și empatia, atenția și trăirea la marile evenimente ale satului din care făceau parte.

Cel mai important moment era înmormântarea, pentru care cantorul alcătuia, pe vechi tipare păstrate acolo, schimbând anumite date și cuvinte, povestea vieții celui care era dus către mormânt.

Acest cântec, numit în zonă, așa cum am spus, verș, constituia cinstirea pe care o așteptau toți. Era psalmodiat la sfârșitul slujbei de înmormântare, în curtea casei unde se prohodea cel cu pricina sau la cimitir. În multe din județele transilvane, trupurile celor morți nu erau duse la biserica parohială, ci direct la locul de odihnă.

Biografia celui plecat, cu anumite fapte speciale, meritorii, care ar putea constitui veritabile exemple pentru alții, era încondeiată de cantorul Ioan Andrașiu, care este prezentat drept priceput și preocupat. Cred că era și un om ordonat, avea și ceva talent, pe care îl șlefuise în timp, din moment ce a adunat în mulți ani toate aceste creații ale sale. În mod fericit (spun acest lucru întrucât ele s-ar fi putut pierde), au ajuns la un prețuitor și neuitător fiu al locurilor, care le-a așezat în pagină. Probabil le-a ordonat, le-a cercetat, le-a îngrijit, a mai adăugat ori schimbat vreun cuvânt și s-a străduit să le publice. Această editare este un model pentru lumea grăbită din vremea noastră, pentru cei care nu scriu și nu prețuiesc scrierile vechi.

Preasfințitul Benedict, așezân­du-le în paginile cărții pe care a îngrijit-o, aduce cinstire fiecărui cantor în general și, în chip special, celui din satul său, întrucât ultimele versuri din volum au fost cântate de un grup de cântăreți la căpătâiul autorului, la sfârșitul lui septembrie, din anul 2013. Transmiterea acestor versuri până la el înseamnă, de fapt, salvarea lor.

Când am auzit profunzimea și taina cuvintelor unei astfel de com­po­zi­ții în satul Spermezeu, locul natal al Preasfințitului Macarie, am lăcrimat, întrucât tradiția aceasta am întâlnit-o și în locul de unde provin. Erau câteva femei numite bocitoare, care aveau diverse modele de cântări ce nu conțineau nimic străin ori nepotrivit în interpretarea lor. Când bunica mea după mamă, Irina, o femeie de mare bunătate și deschidere a inimii, era bolnavă și zăcea la pat, a spus de câteva ori: Să-i spuneți Irinei lui Filipoaia să bocească la înmormântarea mea. Nimeni nu bocește mai frumos ca ea!

Fiind atunci la o vârstă destul de prielnică înțelegerii anumitor adevăruri, mi-am amintit o imagine din filmul Baltagul, cu o regie bine realizată, cu un grup de bocitoare care conduceau, prin munți, trupul lui Nichifor Lipan, cel înveșnicit prin opera sadoveniană, din prăpastia unde a fost găsit. Cred că regia filmu­lui și mulțimea personajelor prezente la înmormântarea din Munții Stânișoarei au întrecut cu mult realitatea întâmplărilor pe care le-a notat Sadoveanu. Erau mulți oameni îmbrăcați în costume naționale, purtând cușme tradiționale, cu colaci adevărați, un car tras de boi și, mai ales, grupul de bocitoare care înso­țeau preoții, toate reflectând frumu­se­țile satului de altădată, realități ce, din păcate, s-au risipit și sunt pe cale să se piardă în totalitate.

Demersul Preasfințitului Benedict Bistrițeanul este, așadar, unul de restituire și salvare a unor tradiții cu care noi aproape că nu mai suntem obișnuiți.

Este, în mod deosebit, demnă de amintit pomenirea cantorului, care alături de tatăl Preasfințitului, preotul Ioan Vesa, a slujit ani la rând într-o comunitate despre care s-a vorbit puțin, pentru că atunci vremurile nu erau binevoitoare. Dar ce poate face un om mai frumos decât a salva și a pune în rama amintirilor o astfel de strădanie?

Versurile, dincolo de simplitatea lor, conțin adevăruri teologice profunde. Nu doar biografiile sunt importante, ci mai ales îndemnurile pe care ni le lasă astfel de autori populari:

După aceste câte toate/ Iată-mă ajuns la moarte/ Și din câte am adunat/ Nimic nu m-a ajutat./ Lucru bun și fapta bună/ Vor fi cu mine împreună/ Și la dreapta Judecată/ Voi primi dreaptă răsplată!

O, acum îmi vin în minte/ A prorocului cuvinte/ Căci tot omul pământ este/ Și la toți moartea sosește/ Cum a sosit și la mine/ Și m-a dus din greu la bine/ Și m-a dus de pe pământ/ Sus în Cer, la Domnul Sfânt!

Alte aspecte vorbesc despre încercările din viața satului: Și acest creștin neînfricat/ În lume cât a încercat/ A încercat pe la spitale/ Doară va găsi scăpare/ Dar boala cu a ei putință/ A învins a lumii știință/ Și-ntr-o seară, târzior/ Spune la copii: eu mor!/ Faceți-mi o groapă adâncă/ La biserică, nu în stâncă/ Că la al ei prag/ Zeci de ani stat-am cu drag!

Astăzi e grea durerea în sat/ crâsnicu e îngropat/ Toți plângem și suspinăm/ Și pe crâsnic îngropăm!

Importanța și semnificația unei astfel de lucrări marchează viața celor care trăiesc în taina luminoasă și în tinda răcoroasă a Bisericii. Astfel de tradiții nu trebuie să se piardă. Se cuvine să fie duse mai departe și așezate ca pildă celor de lângă noi, așternând în file amintirile care au întărit comunitățile de altădată.