Amintiri cu părintele Gherasim de la Colciu

Când l-am întâlnit pe părintele Gherasim, am regăsit în el esența a ce voiam să văd într-un călugăr. Era exact acel tip de călugăr desprins cu totul de aparența lumească, pe care îl evoca Sfântul Paisie Aghioritul în volumul „Flori din Grădina Maicii Domnului”, dar pe care îl și reprezenta, prin propria sa persoană. Un monah dedicat călugăriei cu toată ființa sa, pentru care alternativa gândului lumesc nu exista.

Vedeai asta în toată ființa părintelui Gherasim. Îmbrăcămintea extrem de modestă te ducea cu gândul la o vorbă din Pateric, pe care o voi cita din memorie: „Haina călugărului trebuie să fie așa de jerpelită încât dacă o lasă în drum trei zile, să nu o ia nimeni”. Și așa era îmbrăcat părintele, nu aș zice ponosit, dar cu haine atât de austere de nici cel mai necăjit zilier nu s-ar fi îmbrăcat cu ele.

Barba și părul îi plecau în toate direcțiile, scăpate total de sub control, iar din mijlocul acestei neorânduieli te privea un chip de copil mare, cu ochi verzi-cenușii, parcă mereu înlăcrimați, plini de blândețe și dragoste.

Să știți că nici măcar la Muntele Athos nu întâlnești mulți astfel de călugări. Despătimirea e un proces lung și doar monahii bătrâni foarte sârguincioși ajung la capătul ei.

Când îl vedeam, îmi venea să-l iau în brațe. Simțeam Iubirea din el. Dar mai simțeam și alt­ceva, anume că nu am forța lui spirituală.

Pe de o parte, îmi era drag de îmi venea mereu să-l prind în brațe, cum am și îndrăznit să fac o dată sau de două ori, iar pe de altă parte, simțeam că sunt nimic în comparație cu el, că dis­tanța duhovnicească dintre noi e foarte mare.

Dar să știți că și părintelui Benedict, chiliașul părintelui, îi venea greu să se ridice la standardele de nevoință ale lui gheronda.

În plus, având și ceva pregătire teologică, avea tendința să îl privească de sus pe părintele Gherasim, care era un om simplu, fost șofer de autobuz la Iași.

Dar părintele Benedict, un călugăr slăbuț, cu niște ochelari foarte mari, care tot timpul curăța ceva prin chilie, o trecut peste aceste piedici și o stat alături de părintele Gherasim până la moartea sa, lucru de care aș fi vrut să mă învrednicesc și eu.

A treia oară când m-am dus la părintele Gherasim intuiam sfințenia lui.

L-am luat cu mine pe Andrew, un irakian din Australia, care tocmai se botezase la Vatopedu, și am mai racolat pe drum un cineast lituanian.

Cum ne-o văzut părintele, i-o zis cineastului de ce boală suferă și ce să facă să scape de ea.

Apoi i-o transmis și lui ­Andrew ceva, mai complicat, lămurindu-i acestuia o anumită problemă, cred că teologică, pe care nu o vrut să mi-o împărtă­șească și mie.

A patra oară, m-am dus la părintele Gherasim doar cu Andrew.

Pe drum am avut o dispută legată de băutură.

Andrew se simțea tot mai rău la mănăstire. El nici nu lucra, că nu rezista fără să doarmă dimineața, iar seara avea insomnii. Eu i-am zis să mai bea și el câte un pahar de vin la masă, când e dezlegare.

Eu îmi beam paharul în fiecare zi, ba chiar beam și ceva în plus, că lucram în Lanza, spălătoria de vase a mănăstirii, aflată în cadrul trapezei.

Părintele Chiril îmi spunea să beau doar o jumătate de pahar la masă, dar eu mă săturasem de interdicții...

Dar Andreas, cum îi ziceau grecii, nu bea deloc, iar când i-am zis să mai bea și el câte un pahar, că și Domnul Hristos o mai gustat din rodul viei, m-o repezit:

- Când bei, intră diavolul! Stai să vezi ce o să-ți spună acuma părintele Gherasim!

Știam amândoi că părintele Gherasim o să ne răspundă la această întrebare, fără să îi spunem nimic.

Asta cu alcoolul cred că îi venea lui Andreas de pe când fusese musulman.

El era deja la al treilea botez - se botezase mai întâi la copți, apoi la romano-catolici, dar mărturisea că doar în urma botezului ortodox se simțea cu adevărat pur, renăscut.

Tot timpul cât o stat la Vatopedu o umblat în hainele albe în care fusese botezat.

Când am ajuns la părintele Gherasim, acesta ne-o pus la masa de pe terasă și i-o zis părintelui Benedict să aducă patru beri.

Patru beri la sticlă, mici, la 33 de centilitri, românești, Ciuc.

- Ne-o adus cineva acum, o zis părintele, parcă scuzându-se că ne răspunde direct la o întrebare la care știam și noi, de pe drum, că o să ne răspundă.

Mi-am băut berea cu poftă, ba chiar cu fericire, deoarece câști­gasem disputa cu Andreas.

După ce am terminat-o, m-am întrebat în mintea mea, cam cu nerușinare, dacă nu ne mai dă părintele câte o bere, dar nu ne-o mai dat, ba chiar mi-o răspuns la gând cu o privire mai aspră, punându-mă la punct și pe mine.

La întoarcere la Mănăstirea Vatoped, Andreas simțea că o prins aripi și zicea că o să bea și el câte un pahar la masă, când e dezlegare, de acum înainte, că se simțea, într-adevăr, mult mai bine.

Am mai fost o dată la părintele Gherasim, înainte să plec din Sfântul Munte. Știa că nu o să rămân în Sfântul Munte atunci.

Sunt câteva înregistrări cu părintele Gherasim pe YouTube pe care le-am urmărit cu sufletul la gură. Într-una dintre ele vorbește unui grup de pelerini între care sunt câțiva care nu țineau zilele de post în familie.

Cunoscându-l pe părintele Gherasim, știu exact asta.

Cu durere, dar cu insistență, fără să-i menajeze, părintele i-a convins să țină postul cum se cuvine.

În cursul acestei catehizări, părintele mărturisește că i s-o arătat Iadul.

Dar oricine vede cu ochi duhovnicești înregistrările cu el, îi vede sfințenia.

Din altă înregistrare aflăm, din mărturia ucenicului său, că părintele Dionisie l-o iubit foarte mult pe părintele Gherasim, dar, după moartea bătrânului Dionisie, părintele o fost nevoit să se refugieze în niște ruine, pentru că nu se mai înțelegea cu frații mai tineri.

Din păcate, există un oarecare conflict între generații, chiar și în Sfântul Munte, între tinerii școliți și cam mândri și bătrânii simpli și smeriți.

Părintele Gherasim mi-o fost atât de drag, încât i-am scris o poezie, cântată admirabil la chitară de cantautoarea Andreea Urs, pe o linie melodică a lui ­Georges Brassens. Atașez textul ei și acestui articol, cu speranța că părintele Gherasim mă va ajuta și pe mine, mult-păcătosul, cu rugăciunile sale sfinte.

Baladă pentru părintele Gherasim de la Colciu

Într-un colț uitat dintr-un vechi regat de poveste
stă acest bătrân noduros la mâini şi la deşte.

Are părul alb ca un nins copac într-o iarnă.
Barba-i pleacă şui, zici că nu-i a lui şi-o s-o piardă.

Stă închis în el, în loc puțintel, şi se roagă
să-i dea Dumnezeu să scape de rău şi de şagă.

Să fie iertat de orice păcat şi-orice snoavă,
ca să stea şi el, măcar puțintel, ca un avă.

Haina lui e terci, mâinile-i sunt reci şi timide…
Şi e foarte mic, strâns ca un nimic prin firide.

O trecut un ceas de când stă tăinaş şi suspină.
Va mai sta vreo trei, adunând polei pe retină.

Şi din când în când, ca un om de rând, se închină
şi oftează mult să pună-nceput de lumină.
În chilia lui, într-un fel de cui de rugină
stă icoana Ei, Una-ntre femei, Cea Regină.

Altceva nimic, pe masă un pic de făină
şi două căni vechi cu-n rest de curechi şi-o măslină.

Nu e pat în ea şi nici o saltea să-l îmbie.
Doar un scăunel. Moțăie în el, în bărbie.

Şi se-acuză des că e prea sumes leneviei
şi că dintre frați el nu dă talanți Bucuriei.

Când suspină-ncet că nu e ascet cu trezie,
îngerii din cer mătură la el în chilie.

Într-un colț uitat dintr-un vechi regat de poveste
stă acest bătrân noduros la mâini şi la deşte.