Amintiri din „sihăstrie“

La început de post ar fi nimerit să ne gândim la oameni care ne-ar putea fi modele în lupta noastră cu plăcerile, cu patimile, cu tot ceea ce ocrotim cu voie şi fără voie în noi: ego-ul. În loc să-i turnăm apă din belşug spre a-l face gras, puternic şi fioros ca o fiară, am putea să-i dăm ego-ului câte o picătură din medicamentele lăsate de Sfinţii Părinţi. Însă cu pipeta, nu cu stropitoarea. Să facem o cură de lepădare a voinţei proprii. Posibil să plictisească astfel de îndemnuri, mai ales că ele vin de la cineva care nu probează cu nimic adevărul lor. Ştiu însă că sunt momente în care exemplele frumoase tind să-i plictisească pe cei care cred că deja ştiu destule sau care se lasă înşelaţi de acest gând, de aceea cred că rememorarea unei slăbiciuni ar înviora puţin atenţia.

Într-o vreme când nu eram pregătită să înţeleg sensul adânc al cuvintelor de înţelepciune din Filocalie, citeam totuşi cu îndârjire. Dădeam pagină după pagină şi chiar dacă ştiam cuvintele limbii române şi înţelegeam ce spune fiecare cuvânt în parte, precum şi frazele în ansamblu, când terminam de citit un pasaj, îmi dădeam seama că n-am înţeles nimic, pentru că era prea sus pentru trăirea mea.

Cel mai mult mă atrăgeau lecturile despre ascetism, despre modul de a petrece în sihăstrie, în tăcere, în nevoinţe care modelează subtilităţile de gând şi voinţă. Şi tot ambiţionându-mă să pricep cum vine treaba, deşi locuiam în plin Bucureşti împreună cu sora mea mai mică, mi-am zis cu bucurie că va veni vacanţa de vară când ea va pleca şi voi vedea ce înseamnă singurătatea. Voi înţelege atunci cam cum este viaţa de călugăr. Sigur că eram conştientă de limitele mele şi de condiţiile în care aş fi probat aşa ceva, dar abia aşteptam momentul. Şi a venit. Mi-am luat şi câteva zile de concediu. Mi-am zis că o să fie raiul meu, că-mi voi organiza timpul cum voi crede mai bine, că voi face progrese duhovniceşti. În prima şi a doua zi am văzut că e bine să fii singur, că nu faci decât ce e strict necesar din punct de vedere material şi gospodăreşte, iar în rest îţi pui ordine în gânduri, te rogi, guşti tăcerea. Timp berechet pentru ce vrei. După alte două-trei zile însă deja îmi venea să ies cu treabă sau fără treabă afară din casă. Nu mai suportam nimic din casă. Am găsit pretext să ies la farmacie, la piaţă, la alimentară. Să văd oameni. Citeam cât citeam, mă apuca durerea de cap. Mă rugam puţin, îmi aduceam aminte că este urgent să fac o anume treabă. Am terminat prin a ieşi pe stradă degeaba şi a sta în parc pe bancă, numai şi numai să nu mai fiu singură! Când intram în casă, mă apuca o tristeţe care îmi paraliza nu doar sufletul, dar simţeam că mă doare tot trupul. Mi-am lăsat ascetismul deoparte şi nu mi-am mai dorit de atunci niciodată ceva peste puterile mele. De fapt, mi-am dat seama ce lipsă de experienţă şi chiar mândrie mă încercaseră. Cu ceva bun tot m-am ales după acest episod: acum am o infinită înţelegere pentru un bătrân care mi se plânge de singurătate; n-am devenit mai duhovnicească după "sihăstria" mea, dar am întrezărit puţin din luptele sufleteşti pe care trebuie să le ducă adevăraţii pustnici, sihaştri şi postitori. Am ajuns să înţeleg că războiul nevăzut este ceva adevărat, nu doar o sintagmă din cărţi.