Amintiri inedite despre Patriarhul Nicodim Munteanu

Întrucât acest an este dedicat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Patriarhului Nicodim Munteanu, voi aduce câteva mărturii de la monahi care l-au cunoscut direct, prin intermediul cărora am aflat și eu lucruri pe care le știu puțini și care nu ar trebui să se piardă fără a fi consemnate.

La sfârșitul anilor ‘80 ai veacului trecut, am întâlnit la Mănăstirea Neamț mai mulți monahi care l-au cunoscut pe Patriarhul Nicodim, unii dintre ei având să-mi vorbească despre el de-a lungul multor ani.

Primul pe care aș dori să-l amintesc este părintele Petroniu Tănase, călugăr cu metanie la Mănăstirea Neamț, viețuitor mai târziu la București, Curtea de Argeș și Sihăstria, iar în ultimii ani ai vieții sale la Schitul Românesc Prodromu de la Muntele Athos, unde a fost harnic îndrumător al obștii și restaurator al acestei vetre monahale.

În câteva mărturii publicate în lucrarea „Chemarea Sfintei Ortodoxii”, părintele Petroniu vorbea despre Patriarhul Nicodim, amintind dragostea lui față de Biserică, despre faptul că, în ultima perioadă a păstoririi sale, comunismul avea să-și accentueze existența de tristă amintire în România și să demonstreze prin fapte ostile că nu iubea Biserica, încercând prin căi diferite să obțină aprobări potrivnice lucrării ei misionare.

În mărturiile sale, părintele Petroniu Tănase spune că Patriarhul Nicodim s-a străduit cât a putut să păstreze adevărul de credință, rânduiala Bisericii, rămânând, în vremuri cu totul și cu totul neprielnice, de veghe la cârma corabiei încredințate.

Printre amintirile pe care aș vrea să le evoc în legătură cu Patriarhul Nicodim sunt şi cele legate de aducerea moaștelor Sfintei Cuvioase Parascheva la București. Patriarhul avea o ­evlavie deosebită față de mult folositoarea sfântă încă din perioada slujirii sale la Iași ca Mitropolit al Moldovei și Sucevei (1935-1939).

În anul 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când s-a propus aducerea moaștelor Sfintei Parascheva în Eparhia Râmnicului, Patriarhul a hotărât totuşi ca acestea să rămână la București, fiind așezate o vreme la Mănăstirea Pasărea și apoi la Mănăstirea Samu­r­căşești-Ciorogârla. Au fost vegheate îndeaproape de către el însuși, locuind câteva luni în această mănăstire, aproape întreaga perioadă cât sfintele moaște s-au aflat acolo. În acele vremuri tulburi, Cetatea Bu­­c­u­reștilor se afla permanent sub focul amenințărilor, de aceea Patriarhul Nicodim, însoțit de diferiți colaboratori, printre care și câțiva diaconi, între ei şi viitorul Patriarh Teoctist, a locuit la Mănăstirea Samurcășești-Ciorogârla, închinându-se permanent Sfintei Cuvioase Parascheva și dorind să protejeze într-un anume fel sfintele ei moaște.

Atunci când a fost posibil, adică la sfârșitul lunii octombrie din anul 1944, Patriarhul a însoțit moaștele Cuvioasei Parascheva la Catedrala Patriarhală, unde au rămas mai multe zile, până în data de 13 noiembrie, când s-au întors la Iași. Mulți spun că în acel moment Patriarhul a lăcrimat. Era cinstitor al sfinților și înțelegea că singurii prieteni adevărați, mai ales în perioadele grele ale războiului și cele ce au urmat, sunt doar cei bineplăcuți lui Dumnezeu.

Știu din mărturia primită de la Episcopul-vicar Gherasim Cucoșel Putneanul că Patriarhul Nicodim era adeseori prezent în mijlocul soborului Mănăstirii Neamț. Episcopul Gherasim l-a întâlnit în vremea tinereții sale pe Patriarhul Nicodim, mai întâi ca Mitropolit al Moldovei și Sucevei, apoi ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, când Preafericirea Sa venea adeseori la Mănăstirea Neamț, iar în timpul verii rămânea în Lavră o lună sau două, participând în acest răstimp la sfintele slujbe în duminici și sărbători, dar și la unele momente deosebite din viața mănăstirii.

De la Episcopul Gherasim, dar și de la arhimandritul Partenie Apetrei, amândoi martori ai acelor evenimente, știu că Patriarhul Nicodim a vorbit de multe ori în fața obștii monahale nemțene, spunând că dorește să fie îngropat în cimitirul mănăstirii, pentru ca la ziua cea mare a Învierii să meargă împreună cu soborul la Dreapta Judecată. Simțea o legătură profundă cu perioada tinereții petrecute acolo și cu locurile în care a colindat mulți ani, cunoscându-le fru­musețea.

Un alt lucru vrednic de amintit, deosebit de important în activitatea Patriarhului Nicodim, este acela al primirii în soborul Mănăstirii Neamț, în timpul în care conducea această vatră monahală, a unui tânăr evlavios, cu numele Ilie Iacob, ulterior monahul Ioan și apoi Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, Noul Hozevit. A fost tuns în monahism la puțin timp după ce episcopul și starețul Mănăstirii Neamț, Nicodim Munteanu, plecase la Iași ca Mitropolit al Moldovei, primii pași ai îndrumărilor duhovnicești în marea Lavră a Neamțului și stabilirea ascultărilor datorându-se Episcopului Nicodim Munteanu. El a rânduit ca acel tânăr rugător și studios să fie bibliotecar și să îl ajute, ca ucenic, pe unul dintre evlavioșii călugări nemțeni, monahul Iov Burlacu, să îngrijească de monahii bolnavi internați la bolnița mănăstirii.

De asemenea, Patriarhul Nicodim Munteanu, încă din vremea în care s-a aflat la Neamț, la Iași, dar și la București, a arătat o grijă deosebită față de Schitul Sihăstria. Îl cunoștea din copilărie, pentru că trecea adeseori muntele din satul său natal, Pipirig, până la Secu și Sihăstria, care erau atunci dependente de Mănăstirea Neamț. Prin grija Patriarhului Nicodim, la stă­ruința părintelui egumen Cleopa Ilie, schitul de altădată Sihăstria a devenit mănăstire de sine, actul respectiv purtând semnătura lui.

Această veche sihăstrie de pe valea pârâului Secu, din poiana lui Atanasie, acolo unde s-au nevoit călugări plecați de la Mănăstirea Neamț în căutarea liniștii și a rugăciunii fără încetare, avea să devină Mănăstirea Sihăstria, iar Patriarhul Nicodim, amintit de multe ori în cuvintele părintelui Cleopa și ale celorlalți monahi, a fost ales să fie ctitorul care a schimbat providențial istoria vechiului schit de altădată.

Din amintirile arhimandritului Partenie Apetrei, care l-a cunoscut personal ca ucenic la Reședința Mitropolitană de la Mănăstirea Neamț, ştiu că Patriarhul Nicodim venea mai ales vara aici. Adeseori, în apropierea mănăstirii, pe un câmp lângă Zimbrărie, ateriza un avion de mici dimensiuni, care îl aducea uneori pe unul dintre colaboratorii apropiați, Episcopul Iosif Gafton, vicar al Patriarhului. Acesta venea cu mapa care conținea acte urgente pe care Patriarhul trebuia să le vadă, rămânea o zi sau două, după care se întorcea la București cu documentele semnate, iar acest lucru se întâmpla de câteva ori în timpul șederii Patriarhului Nicodim la Neamț.

În acele zile de răgaz, Patriarhul mergea adeseori la plimbare cu trăsura (pe care se pare că Mănăstirea Neamț o mai păstrează încă) la Pipirig, în satul său natal, unde cel de-al doilea Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române înălța o preafrumoasă biserică. Nu a apucat să vadă locaşul terminat. Ea a fost sfințită în vremea păstoririi la Iași a Mitropolitului Sebastian Rusan, dar lucrările, în cea mai mare parte, au fost supravegheate îndeaproape de către Patriarhul Nicodim.

Era un om smerit, fără pretenţii exagerate. Odată, venind la Pipirig oaspeți importanți din București, au început să îl laude pe Patriarh pentru obârșia sa dintr-un asemenea loc, spunând că oamenii originari ai locului sunt înzestrați cu fire poetică, speciali, chiar nobili, încercând să-l măgulească astfel.

Nu a acceptat cuvintele, ci le-a spus: „Provin dintr-un sat cu oameni obișnuiți, unii dintre ei chiar săraci, iar alţii supuși omeneștilor greșeli; eu îmi cunosc locul și știu ce fel de oameni sunt cei de unde îmi am obârșia”.

Din mărturiile aceluiași părinte Partenie Apetrei știu că Patriarhul Nicodim avea o voce subțire de tenor, că slujea sau doar participa la Sfânta Liturghie din Tronul Arhieresc, la vremea Împărtășirii ducându-se în Sfântul Altar.

Era preocupat în timpul șederii la Mănăstirea Neamț de traducerile care au și văzut lumina tiparului, multe dintre ele în vechea tiparniță a acestei vetre monahale. Lucra de dimi­neață până seara, cel mai mult traducând din limba rusă, limbă pe care a învățat-o în timpul studiilor urmate la Kiev. Rareori întrerupea lucrul, primind în biroul din Reședința Mitropolitană oaspeți de la Iași, București sau din alte locuri.

Mai știu, din spusele părintelui Partenie Apetrei și ale altor călugări nemțeni, că monahii de la Neamț i-au arătat o mare cinstire ierarhului care își avea metania în aceeași mănăstire cu ei. Prin grija lor au hotărât să ridice o reședință pentru Patriarhul Nicodim cu cheltuiala mănăstirii, zidire care a fost restaurată de mai multe ori în ultima jumătate de veac. Palatul de la Neamț, cum este numit, cu istoria lui de aproape 80 de ani, stă mărturie a lucrării Patriarhului Nicodim de traducător al Sfintei Scripturi și al unor scrieri bisericești în acel loc.

La Mănăstirea Neamț, Patriarhul Nicodim închina cea mai mare parte din timp acestor strădanii și le considera, așa cum au făcut-o mai mulți dintre slujitorii Bisericii, ca o ofrandă Domnului.

Cel de-al doilea Patriarh al României avea să-și încheie slujirea la începutul anului 1948, în vremuri de mari încercări și schimbări în societate, cu repercusiuni asupra Bisericii, pe care urmașul său la cârma corabiei mântuirii, Patriarhul Justinian Marina, a încercat să o așeze pe un făgaș favorabil, într-o vreme de furtună.