Amintiri și cuvânt bun la ceas aniversar

Ziua aniversării Preafericitului Părinte Patriarh Daniel se înscrie într-un calendar al inimii, pentru că sărbătoarea unui ierarh, a unui patriarh mai ales, este nu doar sărbătoarea lui, ci şi a tuturor celor pe care îi păstorește, cler şi popor, a comunității care alcătuiește Biserica, a celor care o iubesc şi arată prin fapte acest lucru. Așadar, aniversarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel nu este o simplă sărbătoare personală, ci este sărbătoarea întregii Biserici. De aceea în rugăciune şi gânduri bune, prin cuvinte care zidesc, am cinstit-o după cuviinţă în ziua de sâmbătă, 22 iulie 2017.

În anul 1987, când îmi petreceam vacanţa de vară la Mănăstirea Sihăstria, l-am întâlnit întâia oară pe profesorul Dan-Ilie Ciobotea, care devenea monahul Daniel, la sărbătoarea Schimbării la Faţă. Îmi amintesc bine, deşi anii au trecut repede. Parcă mai ieri a fost slujba călugăriei din paraclisul Sfinţilor Ioachim şi Ana, un paraclis pe care părintele arhimandrit Cleopa Ilie l-a construit la începutul stăreţiei sale, într-o vreme de mari încercări. Îndată ce a obţinut încu­viințarea din partea obştii şi a fostului stareţ, cunoscutul atonit cu viață aspră, protosinghelul Ioanichie Moroi, părintele Cleopa avea să traverseze perioade foarte grele, atât el, cât şi chinovia de pe valea pârâului Secu, pentru că Schitul Sihăstria a ars la începutul stăreției sale, iar părintele Cleopa a construit cu ajutorul locuitorilor din satul Rădăşeni un paraclis de iarnă şi două corpuri de chilii, dintre care unele se păstrează până acum.

În acest paraclis, cu hramul „Sfinții și Drepții dumnezeiești Părinți Ioachim şi Ana”, de față fiind numeroși monahi și mulți­mea credincioșilor, într-o seară frumoasă de priveghere, profesorul Dan-Ilie Ciobotea a devenit monahul Daniel.

Îmi amintesc cuvintele pe care părintele Cleopa le-a rostit atunci, vorbind cu înţelepciunea sa cunoscută, amintind că monahii îi înlocuiesc pe îngerii căzuţi, pe cei care din mândrie s-au îndepărtat de Dumnezeu și că acolo unde se află adevărații monahi, pământenii nici nu pot privi (gândi).

Părintele Cleopa l-a iubit mult pe monahul Daniel, fiindu-i aproa­­pe în acele prime zile de călugărie. Îmi amintesc și de hirotonia întru ierodiacon din ziua de 14 august 1987, precum și de faptul că la sărbătoarea Mănăstirii Putna, Adormirea Maicii Domnului (15 august 1987), chiar Patriarhul Teoctist, Locţiitor de Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, l-a hirotonit ieromonah.

Revin adeseori în memorie amintirile de atunci. Ar trebui scrise multe pagini despre lucrarea Mitropolitului Moldovei şi Bucovinei, Daniel, instalat în această demnitate la data de 1 iulie 1990. Păstrându-şi tinereţea, în pofida anilor care tot s-au adăugat, era prezent în întreg cuprinsul eparhiei, care se întindea şi peste Bucovina. Era o eparhie foarte mare, dar chiriarhul era prezent la așezarea pietrelor de temelie, binecuvântarea lucrărilor de construire, sfințiri de biserici, hramuri, sărbători, precum și la numeroase momente deosebite care au rămas scrise în istorie și în Cartea Vieții.

Dintre toate acestea, aş vrea să amintesc un lucru, rar întâlnit, şi anume cinstirea și prietenia pe care Mitropolitul Daniel le are față de sfinţi. Atât față de sfinţii de demult, pe care îi evocă în predicile sale, pe unii propunându-i spre canonizare, participând şi pregătind aceste sărbători în chip amănunţit, cât şi față de sfinţii din vremea lui, monahi cu viață sfântă, între ei amintindu-i pe părintele ieroschi­monah Paisie Olaru, arhimandritul Cleopa Ilie şi alţii asemenea lor. Prieten al sfinţilor din istoria Bisericii Moldovei, pe care Sfântul Mitropolit Dosoftei i-a văzut şi la ale căror moaște s-a închinat, după cum mărturiseşte în „Viaţa şi petrecerea Sfinților”, dar şi prietenul sfinţilor din vremurile noastre.

Aceeaşi prietenie a arătat-o faţă de sfinţii mari ai Bisericii, mai ales începând cu anul 1996, prin aducerea la Iaşi a unor relicve sfinte, precum Capul Sfântului Apostol Andrei, părticele din moaș­tele Sfinților Ioan Casian, Ioan Hrisostom, Dimitrie Izvorâtorul de Mir și ale altor sfinţi din Grecia, Galia (Franța) sau din alte locuri, alături de moaştele Sfintei Preacuvioase Parascheva, sfinţind viaţa poporului din Moldova şi chemând asupra lui binecuvântarea sfinţilor.

Prietenia cu sfinţii l-a făcut puternic în misiunea Bisericii, pentru că dorința de căpătâi a Mitropolitului Daniel al Moldovei a fost aceea de a sluji Biserica. Nici o altă iubire şi nici o preocupare nu a fost deasupra acesteia. Vorbesc de la sine: ctitorii, biserici, mănăstiri noi, şcoli de teologie, instituţii pe care Biserica nu le-a avut niciodată până atunci. Aceste zidiri, locaşuri sfinte sau instituţii pentru slujirea aproapelui arată dragostea unui mitropolit care, deşi născut într-o altă zonă a ţării, s-a identificat cu acest loc şi a devenit „părinte” (ca arhipăstor) și „fiu al Moldovei” (primit de Mănăstirea Sihăstria în ziua tunderii în monahism).

În anul 2007, când a devenit Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel a făcut chemare și unor fii ai Moldovei, îndemnându-i să vină, pentru o perioadă de timp, la Bucureşti, în diferite slujiri, unii dintre ei în instituţiile media ale Bisericii, iar alții, monahi, în slujirile specifice.

Îndată s-a putut observa spiritul dinamic al Patriarhului Daniel prin lucrările de restaurare pe care le-a făcut şi la Catedrala Patriarhală.

Acest vechi locaș de cult, zidit mai întâi ca biserică de mănăstire, a devenit, la doar câţiva ani de la ctitorire, Catedrală Mitropolitană provizorie, iar din anul 1925, Catedrală Patriarhală provizorie.

Catedrala istorică a avut de-a lungul vremurilor câțiva ctitori însemnați, pe lângă Constantin Şerban Basarab Voievod, care s-au ocupat în mod deosebit de restaurarea ei integrală, nu doar de o simplă lucrare de zugrăvire ori împodobire cu icoane. Sfântul Mitropolit Grigorie Dascălul a iniţiat restaurarea catedralei la începutul veacului al XIX-lea, lucrare terminată de urmaşul său, precum și întâiul Patriarh al României, Miron Cristea.

După trecerea anilor, cel de-al şaselea Patriarh, Preafericitul Părinte Daniel, este ctitor asemenea celor amintiţi.

Prin consolidările, restaurările în interior și exterior, restaurarea picturii, acoperişul nou, mozaicurile și tot ceea ce s-a făcut s-ar putea considera că vechea Catedrală Patriarhală (provizorie) a fost rectitorită, că s-a zidit din nou, chiar dacă zidurile vechi au rămas în picioare.

Aceasta a fost fapta cea dintâi pe care Mitropolitul Moldovei, venit la Bucureşti în demnitatea de Patriarh, a săvârșit-o pentru „maica bisericilor” din întreaga Patriarhie Română, iar ceea ce a urmat este arhicunoscut: năzuința și perseverența pentru a împlini dorința regilor şi mi­tropo­liţilor primaţi şi apoi a patriarhilor României, aceea de a începe construirea Catedralei Naţionale. Acest proiect Dumnezeu l-a hărăzit Preafericirii Sale și este un prilej de a arăta iubirea nemăsurată pentru Biserică.

Dintre celelalte lucrări realizate amintim: zidiri noi, restaurări pe toată Colina Patriarhiei, şcolile, instituţiile noi, dorinţa de a transmite oamenilor bolnavi şi singuri și celor care nu se pot deplasa Sfânta Liturghie și slujbele Bisericii prin radio şi televiziune, atenţia pe care a arătat-o faţă de cuvântul scris, prin lucrări ziditoare de suflet, unele dintre ele adevărate monumente ale culturii române contemporane. Toate acestea reprezintă rodul unei gândiri teologice profunde şi al unei stăruinţe paradigmatice.

De asemenea, fiecare an al slujirii sale patriarhale a primit o anumită temă omagială şi comemorativă, pe marginea căreia s-a dezvoltat o adevărată și diversificată teologie, fiind puse în lumină numeroase persoane comemorate. Foarte multe tipărituri, nu doar la nivelul Patriarhiei, ci şi la nivelul tuturor eparhiilor, vorbesc despre această preocupare pentru teologia adevărată, pentru mai buna ei cunoaştere, dar şi pentru preţuirea pe care Biserica, prin grija Patriarhului şi a ierarhilor din eparhii, o arată faţă de cei care ne-au învăţat cuvântul lui Dumnezeu şi şi-au încheiat frumos viaţa, după cum ne spune şi Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei (Evrei 13, 7).

Toate acestea reprezintă partea văzută a slujirii Preafericirii Sale, care este una ce trebuie să-i inspire pe slujitorii Bisericii, însoţită de dorinţa de a arăta cinstirea cuvenită lui Dumnezeu, sfinţilor întru care El este minunat, precum și respectul pentru oamenii de altădată, dar şi pentru oamenii de acum.

Partea nevăzută, cu adevărat importantă, o reprezintă Sfintele Liturghii și rugăciunile către Dumnezeu pentru iertarea păcatelor păstoriților săi. Patriarhul se roagă pentru poporul încredințat, iar fiii duhovnicești, cler și credincioși, îl poartă în rugăciuni pe părintele lor duhovnicesc, harul Duhului Sfânt aducând mângâiere tuturor.

În slujirea Patriarhului nostru se evidențiază permanent dragostea sa faţă de teologie şi vocaţia de profesor. Toți cei care au această vocaţie doresc să împărtășească altora cele despre Dumnezeu.

Apreciat, ascultat și iubit profesor întru ale teologiei, a vorbit în lumea cea mare despre fru­musețile netrecătoare ale Ortodoxiei. Îndrăgostit de ele și doritor de a împlini cele aflate în cărțile de căpătâi ale Bisericii noastre, eruditul profesor a îmbinat într-un mod magistral preocupările cărturărești, acrivia academică și lucrările administrative, slujindu-L pe Dumnezeu mai mult decât orice din lumea aceasta.

În dialogul pe care Biserica Ortodoxă îl propune lumii de astăzi, dragostea faţă de Dumnezeu, exprimată prin cuvinte şi prin fapte, defineşte această parte a vieţii Patriarhului României.

Dragostea sa pentru Biserică se observă uşor. Toţi cei care au ochiul plin de lumină vorbesc şi mărturisesc despre aceasta.

Perioada de 10 ani a slujirii patriarhale, dar şi cei 30 de ani de când Preafericirea Sa a devenit monah la Mănăstirea Sihăstria, sub mantia părintelui Cleopa, tuns fiind de arhimandritul Victorin Oanele, stareţul de atunci al Sihăstriei, ne învață că timpul vieții noastre se cuvine a fi afierosit Domnului, Bisericii Sale și lucrării mântuitoare. Toate celelalte sunt lucruri efemere. Ceea ce îi închinăm lui Dumnezeu este esențial și netrecător, veșnic.

Slujirea Preafericitului Părinte Daniel al României, atât în dem­nitatea de Patriarh și în demnităţile pe care le-a avut, de Episcop-vicar şi apoi mai lunga perioadă de slujire ca Mitropolit, a fost închinată Domnului, pentru că oamenii Bisericii nu trăiesc pentru ei înşişi. Bucuriile Bisericii sunt și bucuriile lor, tristețile Bisericii sunt și tris­tețile lor.