Ana Drăgoi, chip luminos așezat în preajma Munților Țibleșului

Adesea primim mărturii, cu negrăită bucurie, despre oameni care caută neobosiți Lumina netrecătoare a Împărăției lui Dumnezeu, împlinitori ai poruncilor evanghelice, ale căror chipuri umbrite de viețuire sfântă și plină de frumusețe par a nu fi din lumea aceasta.

Plămadă a cerului și a pământului, în care veșnicia și‑a găsit vrednic sălaș, aceștia caută în mod stăruitor bucuria Învierii din cuvintele Sfintei Evanghelii, din faptele bune ori din iubirea și atenția dăruite altora, devenind astfel „nemuritorii” care sunt puși sub brazda țării atunci când sufletele lor își încep călătoria către neînserata Împărăție a Cerului.

Raza de lumină care îi călăuzește pe drumul anevoios, dar în același timp plin de bucurii, al vieții îi așază pe Calea Împărăției.

Printre acești drumeți frumoși și temerari a fost Ana Drăgoi, fiică iubită a Bisericii și a neamului nostru, atât de vitregit, dar păstrător al neprețuitelor valori creștine și umane.

Exponentă a satului transilvănean de la poalele Muntelui Țibleșului, urmașă fidelă a martirilor care au apărat credința cu propriul sânge și au mărturisit Evanghelia drept cel mai de preț tezaur, harnica și blânda Ana Drăgoi s‑a regăsit toată viața într‑o permanentă căutare și dorire pentru a‑L dobândi pe Mântuitorul Iisus Hristos, Cel care Se dăruiește tuturor și Care a făgăduit că va rămâne cu ucenicii Săi până la sfârșitul istoriei: Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20).

În zilele premergătoare marelui praznic al Nașterii Domnului, în anul mântuirii 2023, Ana Drăgoi s‑a desprins din cele ale țărânei, căutând spre înălțimi, alăturându‑se strămoșilor săi așezați sub glie, în satul pe care l‑au iubit ca pe o comoară în adâncuri îngropată, un șirag de piatră rară, pe moșie revărsată, asemenea credinței, limbii și trăirilor ei.

Rămân să vorbească despre ea viața plină de lumină, dragostea față de Biserică, față de credința sfântă ortodoxă, trăire pe care a transmis‑o cu multă căldură celor trei copii ai săi, în special pruncului pe care l‑a iubit și pe care mereu l‑a așteptat în prag, cu lacrimă fierbinte și mâna streașină la ochi, Marius‑Dan, devenit monahul, apoi ieromonahul și arhiereul Macarie al românilor ortodocși din Europa de Nord.

Dragostea ei față de familie, față de consăteni ori față de cei pe care i‑a găzduit, deschizându‑le larg ușa inimii și a casei, iubirea față de tradiția înaintașilor, prețuirea față de datini și obiceiuri, toate le lasă ca testament fiului iubit și celorlalți, deopotrivă.

Ca orice mamă iubitoare, Ana Drăgoi a avut o viață de jertfă, transformându‑și existența într‑o școală a devotamentului, iubirii și răbdării, în care și‑a învățat copiii să adauge câte o picătură din puterea și căldura dăruirii de sine, care ne deschide porțile Împărăției Cerurilor. Unii spun că odată cu mama dispare întreg universul copilăriei noastre. Eu aș spune că nu dispare, ci se înveșnicește, odată ce mama pășește în ziua cea neînserată a Domnului.

Tot ce a făptuit până acum Ana Drăgoi se împletește într‑o cunună ce va fi purtată înaintea Dreptului Judecător, pe care L‑a iubit și slujit simplu, dar sincer și profund în același timp.

Face parte dintr‑o generație de neuitat, rămânând un vrednic model, căci și‑a împlinit menirea, aducând rod bogat, pe care acum îl înfățișează Mântuitorului Hristos, Care stăpânește peste vii și peste cei adormiți.

Persoana ei pune într‑un fel punct unei tradiții de familie, care nu se pierde, nădăjduind să fie continuată prin copiii ei, prin ceea ce s‑a consemnat deja și va urma să se așeze în alte pagini de neuitare.

Mă rog cu smerenie ca drumul ei către ceruri să fie ocrotit de îngeri, să‑i primească Dumnezeu faptele bune, înălțate ca un imn de slavă înaintea Ziditorului.

Să fie primită ca jertfă dragostea ei față de copii, de întreaga familie, de oaspeții pe care i‑a primit în pragul casei: ierarhi, monahi, preoți, regele Mihai și regina Ana, principi cu familiile lor, academicieni, profesori, toți aceștia admirând casa în care ea a sălășluit, ca un loc al ospitalității românești, dar și al frumuseții care va salva lumea, mai ales al credinței care ne duce mai departe ca neam și trăire.

Voi păstra într‑un sipet al inimii bucuriile petrecute în casa din satul Spermezeu, unde am poposit împreună cu părinții mei de mai multe ori.

Chipul mamei Ana Drăgoi va fi de acum așezat cu cinste într‑o galerie a nobililor țărani de la poalele Țibleșului, drept exemplu pentru generațiile de azi și pentru cele care se vor adăuga peste ani.

În veci să fie pomenirea ei!