Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Ancora credinţei, corabia - Biserica mântuitoare

Ancora credinţei, corabia - Biserica mântuitoare

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei

De demult, când Biserica a trecut printr-o perioadă a grelelor persecuții care au durat mai bine de două veacuri, creștinii își însemnau casele, mormintele și locurile unde se întâlneau pentru a săvârși Liturghia cu semnul distinctiv al unui pește.

În limba greacă veche cuvântul „ihtis” ne ajută la construirea unui adevăr de maximă importanță pentru viața fiecărui creștin. Inițialele se traduc cu: „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii”.

Evanghelia Duminicii a 18-a după Rusalii ne aduce aminte de faptul că Mântuitorul Iisus Hristos, atunci când Și-a chemat ucenicii la apostolat, la începutul activității Sale publice, le-a vorbit celor care veneau în număr mare pe malul lacului Ghenizaret (Marea Galileii sau Marea Tiberiadei), dintr-o corabie staționată la mal, lângă care pescarii își curățau mrejele și gândurile după o noapte în care nu prinseseră nimic.

Sfinții Părinți spun că cele două corăbii care erau lângă mal reprezentau Legea și Prorocii, care nu mai aduceau bucurie oamenilor și nu-i mai hrăneau sufletește pe cei însetați de cuvântul adevărului. Lângă corăbii S-a oprit și Mântuitorul, fără să știm dacă îi cunoștea pe proprietarii acestora, dacă îi mai întâlnise vreodată. De asemenea, nu cunoaștem cu exactitate subiectul dialogului de pe marginea lacului Ghenizaret.

Locul era cu totul și cu totul neo­bișnuit. În locul despre care vorbim, Mântuitorul a fost și când a rostit Predica de pe munte la poalele Muntelui Fericirilor, unde se aflau cele șapte izvoare de apă caldă. Izvoarele sunt mărturie și astăzi, în locul cunoscut sub numele de Tapca. Aceste izvoare de apă termală aduceau în trecut, cum aduc și astăzi, oameni veniți de departe pentru a se vindeca de neputințele lor. Având în vedere o permanentă prezență numeroasă, a preferat ca loc al predicii și meditației zona amintită, unde mai târziu Sfânta Împărăteasă Elena, mama Împăratului libertății Bisericii, Constantin, l-a însemnat cu o preafrumoasă biserică ale cărei ruine se mai văd și astăzi, locaș de cult care a fost dărâmat de perși la începutul veacului al 7-lea. Mântuitorul a început să le vorbească celor prezenți, dar nu de pe țărm, ci de pe o corabie care era a lui Simon, pe care a depărtat-o puțin de la uscat și a folosit-o ca amvon, propovăduind cuvintele vieții veșnice.

Evanghelistul Luca nu pomenește textul sau cuprinsul cuvântării pe care a rostit-o atunci. Le vorbea adeseori oamenilor de dimineața până seara, iar oamenii Îl ascultau, neavând nevoie de mâncare, pentru că El le oferea o altfel de hrană, duhovnicească, de care toți oamenii au nevoie. După ce le-a vorbit, i-a spus lui Petru: „Mână la adânc și lăsați în jos mrejele voastre, ca să pescuiți” (Luca 5, 4). Petru era pescar, iar majoritatea ucenicilor Domnului au avut aceeași îndeletnicire.

Petru, deși toată noaptea nu prinsese nimic, a făcut după cum i-a poruncit Mântuitorul, iar corabia, purtând semnul ascultării, era gata să se scufunde de mulțimea peștilor.

Ceea ce s-a întâmplat l-a făcut pe Petru să recunoască faptul că este un om păcătos și I-a cerut Mântuitorului: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” (Luca 5, 8). El, așa cum sunt toți oamenii la întâlnirea cu dumnezeirea Mântuitorului, recunoscuse starea pe care o simțea, povara, emoția și chiar neliniștea că se afla în fața Fiului lui Dumnezeu, Cel venit în lume din iubire negrăită față de om.

Evanghelia ne spune că, lăsând toate, corăbii, case, familii, prieteni, cei care erau acolo și L-au ascultat pe Mântuitorul L-au urmat, dorind să devină pescari de oameni.

Lepădarea de sine a lui Petru ne aduce aminte de cuvintele Mântuitorului: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

N-a fost nimic forțat, totul petrecându-se asemenea rânduielii firești ca urmare a descoperirii bucuriei Domnului.

Îl știm și în alte ipostaze. Om direct, simplu, obișnuit cu mrejele și cu corăbiile de pe Marea Galileii, a spus și cuvinte pentru care a plâns cu amar, într-un moment al slăbiciunii și lepădării de Domnul. Tot el I-a spus Mântuitorului la Cina cea de Taină că ,,nu-mi vei spăla picioarele în veac” (Ioan 13, 8), dar până la urmă a acceptat pentru că Mântuitorul i-a răspuns: „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine” (Ioan 13, 8).

Apostolul, care a spus cuvinte pe care le-a regretat și, asemenea tuturor oamenilor, a avut și momente de indiferență, neascultare și chiar trădare, în această clipă a avut puterea să-L asculte pe Mântuitorul. A lăsat toate, chiar experiența bogată de pescar, și a aruncat mreaja, ceea ce arată că atunci când oamenii fac ascultare față de Dumnezeu, chiar dacă lucrurile nu li se par a fi corecte, ele au un final folositor.

Trăim într-o lume care nu mai ascultă decât de sine și cele mai multe păreri întâlnite acum nu mai sunt cuvinte ale Evangheliei, nici învățături ale Mântuitorului, ci idei personale, adeseori enunțate de oameni care sunt despărțiți și depărtați de Dumnezeu.

Petru ne oferă modelul de lepădare de sine a gândului și experienței personale. E drept, modest la prima vedere, însă esențial și existențial. Ascultându-L pe Mântuitorul, mulțimea peștilor era cât pe ce să scufunde corabia.

De asemenea, învățăm că întreaga creație, chiar și făpturile inferioare, până și peștii mării, ascultă de Domnul. Doar la porunca Lui aceștia au recunoscut în El pe creatorul lumii. Astăzi, foarte mulți oameni nu mai ascultă de El, Cel venit pentru a ne învăța calea cea bună, smerenia pe care să o împlinim în viața noastră.

Ascultarea de El, de cuvintele Bisericii, simbolizată de corabia apostolilor, bine știind că din primele veacuri creștine, cum citim în Constituțiile Apostolice (380), biserica trebuie să fie construită sub formă de corabie îndreptată spre Răsărit, este izbăvitoare, binefăcătoare. Corabia de pe malul lacului Ghenizaret reprezintă și anunță Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică.

Dacă Mântuitorul a vorbit atunci din corabie, cuvântul Îi este ascultat acum permanent prin Evanghelie și prin omiliile (cateheze și cuvinte de învățătură) rostite întotdeauna în biserică.

Cei care au călătorit la Ierusalim și ajung în preajma lacului propovăduirii Domnului simt adeseori liniște, pace și odihnă adâncă. În preajmă, apa, nisipul, pietrele și munții din jur tac și ascultă în continuare cuvintele Domnului.

Cei care se află pe valurile învolburate ale mării acestei vieți, dar care privesc mereu spre Mântuitorul înțeleg cuvintele Lui:  „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni” (Matei 4, 19). Acesta este de fapt un cuvânt mai vechi al profetului Ieremia care ne spune că va trimite Domnul mulți pescari care vor pescui, dar și vânători care vor vâna prin păduri și crăpăturile pământului.

Referindu-se la aceste cuvinte, Sfântul Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei, ne spune că pescarii îi reprezintă pe apostoli, iar vânătorii de care vorbește profetul, pe preoții din toate vremurile. Pe cei care laolaltă, aflați în păduri, munți și crăpăturile pământului, vânează nu pentru ei, ci pentru Împărăția lui Dumnezeu.

Prorocul Elisei, ucenicul marelui Ilie Tesviteanul, când a fost chemat, n-a avut puterea să le lase pe toate, i-a cerut îngăduință, spunându-i: „Atunci a lăsat Elisei boii şi a alergat după Ilie, zicând: «Lasă-mă să merg să sărut pe tatăl şi pe mama mea şi voi veni după tine!» Iar el i-a zis: «Du-te şi vino înapoi, că ce-am făcut e făcut!»” (3 Regi 19, 20). Așa a făcut Elisei, dar altfel au făcut ucenicii Domnului, Simon cel care s-a numit Petru, Iacob și Ioan care l-au lăsat pe Zevedeu, tatăl lor. Din ceea ce ne spune un text paralel la aceeași istorisire, și Andrei se afla împreună cu ei. Ei au fost ucenicii cei mai apropiați ai Domnului, care au auzit cele mai frumoase cuvinte ce s-au spus vreodată și au văzut minuni pe care nimeni altădată nu le-a mai văzut, cum au fost cele de pe Tabor, cele legate de învierea fiicei lui Iair, dar și altele asemenea.

Chemarea Mântuitorului Hristos se adresează tuturor fiilor Bisericii deopotrivă, dar ne întrebăm cu sinceritate: câți mai urmează și răspund acestei chemări cu iubirea și interesul arătat de primii ucenici ai Domnului?

Noi suntem prea legați de lucrurile care trec pentru a-L mai căuta și a-L mai urma pe Domnul. Exemplul Sfinților Apostoli trebuie să rămână viu și lucrător în viața noastră. Măcar unii dintre fiii Bisericii să arate iubirea fără margini față de Fiul lui Dumnezeu cum au arătat-o Sfinții Apostoli pomeniți în Evanghelia Duminicii a 18-a după Rusalii.

Corabia întemeiată de Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru va dăinui până la sfârșitul veacurilor. Dragostea noastră față de El și față de Biserica Lui este ofranda pe care o putem aduce.

Oamenii arată uneori o anumită dragoste, dar sunt negrăite bucuriile când întâlnim dragostea trăită în profunzimea inimii, în privegheri și rugăciuni, în fapte bune și lacrimi. Rămânerea noastră în corabie este fără de primejdii. Ceilalți, aflați dincolo, în valurile zbuciumate, se pot pierde. Cei care se află în corabie pot ajunge cu ajutorul celui de la cârmă la limanul cel liniștit al mântuirii.

Rămânerea împreună cu El, șederea în corabia mântuitoare, este singura și adevărată bucurie pe care o pot avea oamenii, deși adeseori căutăm diverse bucurii trecătoare și ne arătăm preocuparea pentru lucruri irelevante.

Evanghelia acestei duminici este confirmarea faptului că acolo unde este Mântuitorul sunt posibile înmul­ți­rea și belșugul consemnate în paginile Sfintei Evanghelii. Altfel, corabia rămâne goală, iar pescarii, trudiți, flă­mânzi și descurajați.

Cerem ajutorul și prezența Lui, care aduce negrăită bucurie, în vreme de furtună ori în zile senine, pentru a ajunge într-un liman liniștit.

Citeşte mai multe despre:   Duminica a 18-a după Rusalii  -   Pescuirea minunată