Androginul și robotul

În perioada Renașterii italiene, unul dintre miturile care au fascinat mulți oameni de cultură și conducători renumiți ai perioadei respective a fost cel al androginului. Pornind de la dialogul Banchetul, scris de Platon cu aproape două milenii înainte, Renașterea a readus în atenție o legendă a lumii antice cu conotații care se răsfrâng până în prezentul arid al nostru. Astfel, Platon afirma, prin intermediul unui personaj din dialog, că, la început, oamenii nu existau de sine stătători, ci, asemenea fraților siamezi, erau lipiți spate în spate. Împreună, aveau o putere aproape indestructibilă, fapt pentru care zeii păgâni au decis să-i separe și să le limiteze astfel forțele supranaturale. Din clipa în care au fost separați, însă, oamenii au început să se întristeze peste măsură și mulți au murit de supărare sau au refuzat să se mai hrănească. Atunci, zeii l-au inventat pe Eros - „zeul” iubirii -, care avea scopul de a-i face să-și caute jumătatea și să se îndrăgostească. Acest mit, naiv și fermecător în același timp, a reprezentat pentru Renaștere o adevărată revoluție. Omul perfect devenea, așadar, cel care putea să reunească în sine nu doar ambele sexe, ci și puterea supranaturală a unirii celor două elemente antagonice și totuși atât de complementare.

Revenind la perioada zilelor noastre, regăsim acest mit al androginului în numeroase cercetări ale istoriei religiilor, care îl localizează în nenumărate culturi nu doar la nivel european, ci și în zonele asiatice și africane. Atât doar că mitul a redevenit mit, iar ceea ce era important în legenda sa a fost transplantat asupra noii creații moderne: robotul. Spre deosebire de androgin, robotul lasă la o parte iubirea împărtășită sau melancolia neîmplinirii personale. De asemenea, robotul nu reunește două sexe, reprezintă un „upgrade” către zona asexuată. Totodată, robotul împlinește din mitul androginului numai partea care încă mai prezintă un interes pentru lumea modernă, plictisită până la greață de tot ceea ce este omenesc - puterea aproape supranaturală.

Însă robotul, spre deosebire de androgin, are un mare minus - lipsa omenescului. Androginii, aceste făpturi mitologice, oricât de puternice ar fi fost ele prezentate, rămâneau umane. Robotul nu are nimic uman în afară de voce, activitățile pe care le poate împlini asemenea omului sau gândirea inteligentă, unde, să fim realiști, nu putem concura la același nivel. Noile descoperiri în materie de inteligență artificială lasă în urmă orice om la nivel global, indiferent de coeficientul său de inteligență rațională. Există un singur aspect unde omul rămâne net superior: inteligența emoțională. Roboții nu au emoții. Desigur, pe măsură ce timpul trece, vor deveni din ce în ce mai dotați, mai pregătiți să imite chiar și spectrul emoțional. Dar una este să imiți, alta este să simți.

În schimb, presați tot mai mult de existența roboților, de importanța lor tot mai fatidică în viața cotidiană, oamenii se vor îndrepta în două direcții. Prima dintre ele va fi robotizarea propriei lor vieți. Mulți vor încerca să se lepede de spectrul lor emoțional și să îmbrățișeze această putere aproape ireală de care vor fi capabili roboții, implementând în viața lor multe conotații din acest domeniu, chiar deschizând calea către crearea unui fel de supraom: jumătate om, jumătate robot - androginul de mâine. Alții vor alege să se cantoneze asemenea androginilor separați în asumarea omenescului până la capăt. O parte dintre cei din a doua categorie vor da greș, căzând în tristețe sau melancolie, vor crede că lupta s-a sfârșit și omenirea se încheie cu o robotizare accentuată, pierzând darul ei cel mai de preț - iubirea. Alții, însă, vor rezista prin răbdare până la capăt și vor păstra în ei sentimentele și emoțiile, asemenea unor esențe prețioase a căror pierdere reprezintă, cu adevărat, ceva ireparabil. Vor fi cei care vor crede în iubire chiar și atunci când vor fi înconjurați exclusiv de mașini lipsite de orice emoție, care vor avea iubire față de Dumnezeu când toată dragostea și simțirea din jurul lor se vor fi evaporat.

Când a creat filmul Terminator II: Ziua Judecății, oferit publicului larg în 1991, regizorul James Cameron a pus în scenă o confruntare între doi roboți: unul care dorește distrugerea omenirii, prin uciderea unui copil care va fi conducătorul omenirii în războiul tehnologic, și celălalt care apără omenirea și, implicit, copilul. În cele din urmă, când robotul rău este distrus, celălalt cere să fie distrus la rândul său, pentru a nu permite ca, în viitor, să mai fie creați alți roboți având același prototip. Dar când copilul pe care robotul l-a protejat începe să plângă neconsolat, el spune ceva extraordinar: „Acum înțeleg (s.n.) de ce plângeți, cu toate că este un act de care nu voi fi capabil niciodată”.

Iată cum iubirea vie, dacă nu poate fi trăită, îl împinge totuși pe celălalt la înțelegere, deli­ca­tețe, respect. Iar sfinții veacurilor de pe urmă vor străluci prin iubire mai puternic decât ar fi putut să o facă orice androgin sau orice robot. Pentru că ei vor fi asemenea lui Hristos, Mielul jertfit din iubire pentru păcatele întregii lumi.