Anghilina

Purta pe umerii ei mici un munte de suferință. Rămăsese văduvă de două ori. Primul bărbat îi murise în Primul Război Mondial. Al doilea, în timpul celui de-al doilea, dar nu din cauza războiului, ci de boală. Avea șapte copii. De la amândoi. Și era încă tânără. Și-o dureau cele două văduvii. Și ea, ce era doar o mână de om, nu avea decât două mâini, ca să-și poată crește copiii. Ce bine ar fi fost să poată ține dragostea de foame. Aia de mamă, cel puțin. Dar nu ținea. Deși uneori inima ei se încăpățâna să creadă asta. Noroc că-i săreau în ajutor mâinile, care făceau întotdeauna rost de pâinea ce trebuia pusă pe masă. Mai erau și călcâiele, aproape tot timpul crăpate, ce le dădeau mâinilor curaj, ținându-se peste tot după ele.

Ca nu cumva să creadă cineva că-i stă gândul la un nou măritiș, a început să îmbătrânească de tânără. În timpul când tocmai îmbătrânea, mamei i-a venit sorocul să mă nască. Avea însă nevoie de o moașă.

Pot spune că Anghilina, fiindcă ea a fost moașa mea, a fost primul om care m-a ținut în brațe. Chiar înaintea mamei. Abia la câțiva ani după aceea am început să înțeleg de ce simțeam că sunt puțin și copilul ei. Așa cum ea simțea că e puțin și mama mea. Mai apoi mi-am dat seama că puținul dumneaei întrece cu mult puținul meu. Anghilina îmi era mamă cu mult mai mult decât simțeam eu că-i sunt fiu.

Când gătea ceva bun, păstra o strachină și pentru mine. Mă chema de pe drum să stau la masă. Copiii ei crescuseră mari și plecaseră pe la casele lor. Vreo doi își urmaseră tații, mutându-se în cimitir. Anghilina era învățată cu suferința. O vedeam de jos, de la înălțimea vieții mele abia începute, cum urcă pe muntele acela și cum, ajunsă în vârful lui, stă împietrită acolo. Fără să se revolte. Fără să întrebe: de ce? Și chiar fără să plângă.

Plângea de plâns, dar numai pe dinăuntru, ca să nu-i vadă lacrimile nimeni.

Eu i le vedeam. Și ea știa asta. Pentru că primii ochi cu care se întâlniseră ochii mei pe lumea aceasta fuseseră ochii ei.

În a doua zi de Rusalii, tușa Anghilina mă spăla pe picioare. Și-mi umplea strachina cu colarez.

După care mă strângea la piept. Avea nume de înger. Era chiar înger, dacă mă gândesc bine. Dar nu știam pe atunci. Acum știu.

Sunt sigur, cât se poate de sigur, că într-o zi ea o să mă țină iarăși în brațe, dovadă că-n ziua aceea mă voi naște din nou.