Ani de liceu

Acum patru ani, m-am pomenit cu o invitație la Liceul Alexandru Ioan Cuza din Alexandria, pe care îl absolvisem în ultimul pătrar al veacului trecut și-n care nu mai intrasem niciodată de atunci. De ce, nu știu. Fiindcă mă gândisem tot timpul cu drag la el. Poate din pricina fricii că anii adolescenței mele, rămași pentru totdeauna acolo, se vor uita ca la un străin la mine când o să le spun cine sunt.

Mi-a fost foarte rușine când am aflat de ce fusesem invitat. Se instituise titlul de Absolvent de Onoare și, cu toate că liceul avusese elevii mai merituoși decât mine, se hotărâse ca eu să fiu primul absolvent care primește acest titlu. În locul vorbelor pe care trebuia să le spun, am rostit câteva lacrimi. Nu mi-am putut convinge nicicum ochii să tacă, iar inima să nu bată cu putere. Cred că se auzeau până în satul în care mă născusem, aflat la 15 kilometri de Alexandria, bătăile ei. 

Le-a auzit, n-am nici o îndoială, și mama din mormântul său, amintindu-și cum mersese cu mine, într-o vară de demult, să mă înscrie la examenul de admitere. După care plecase, lăsându-mă singur, la o gazdă din oraș. Și uite ce mi se întâmpla acum! Îmi venea să strig: Vezi, mamă, ce mi-ai făcut? Numai tu ești de vină! Tu, care n-ai fost la școală niciodată!

Săptămâna trecută, iar mi-a fost pusă inima la grea încercare. Liceul, devenit colegiu național între timp, își serba ziua. A trebuit să-i trec din nou pragul. Să gust din pâinea și sarea cu care am fost întâmpinat, ca toți ceilalți invitați, la intrare. Să pășesc în atelierele de lucru, pline ochi de adolescența elevilor de azi ai liceului. Era și adolescența mea prin apropiere. M-am speriat degeaba că n-o să vrea să dea ochii cu vârsta mea pe care o am acum. Dar n-a fost deloc așa. S-au înțeles bine, dându-mi împreună curaj ca, un ceas mai târziu, să spun câteva cuvinte în fața numerosului public adunat în sala de spectacole a Centrului Multifuncțional pentru Tineret, pentru a gusta din frumusețea momentelor artistice prezentate de elevii liceului. 

Poate că doamna profesoară Simona Stoenescu, directorul colegiului, căreia îi datorez bucuria de a fi, pentru o jumătate de zi, adolescent din nou, o să mă ierte c-am plecat pe furiș din sală, înainte de încheierea spectacolului. Mi-a fost, la fel ca în urmă cu patru ani, teamă că anii mei de liceu or să mă întrebe: Ce e cu lacrimile din ochii tăi? Am zis că e mai bine, și pentru mine, și pentru ei, să evit ocazia de a răspunde la această întrebare.