Anul bisericesc sau istoria mântuirii ca o grădină

Anul bisericesc începe, spre deosebire de cel laic, la 1 septembrie. Aşa cum duminica este întâia, dar şi a opta zi a săptămânii, toamna este primul anotimp al anului bisericesc. Dincolo de raţiunile istorice care au determinat păstrarea acestei structuri a anului de provenienţă iudaică, succesiunea toamnă, iarnă, primăvară şi vară se deschide către o interpretare simbolică. Anul structurat astfel recapitulează simbolic istoria mântuirii neamului omenesc.

Cu 1 septembrie începe toamna, un anotimp al roadelor pământului, care aminteşte de bucuria Edenului în care se desfătau cei dintâi părinţi ai oamenilor. Abundenţa toamnei reproduce la o scară mică bucuria paradisiacă a creaţiei care încă nu fusese atrasă în vârtejul căderii „nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o“ (Rom. 8, 20). Urmaşii lui Adam se bucură, chiar dacă lipsiţi de umbletul lui Dumnezeu prin grădinile lor, în răcoarea serii (Fc. 3, 9). Toamna, asemenea raiului sădit de Dumnezeu în Eden (Fc. 2, 8), se sfârşeşte, pentru a face loc iernii aride care urmează căderii. Pământul trăieşte mai acut blestemul Ziditorului din zorii umanităţii. „Blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până ce te vei întoarce în pământul din care eşti luat: căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce“ (Fc. 3, 17-19). În inima blestemului, în adâncul păcatului, în mijlocul iernii, Dumnezeu face început mântuirii noastre. Prăznuim Naşterea Domnului în pustiul îngheţat amintindu-ne de cuvintele spuse ispititorului înainte ca primii oameni să fie izgoniţi din rai: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul“ (Fc. 3, 15). Este prima făgăduinţă a mântuirii, pe care, indirect, Dumnezeu o face celor pe care i-a zidit cu mâinile Sale. Blestemul şarpelui înseamnă binecuvântare pentru oameni. Iar Dumnezeu Îşi ţine legământul. Fiul Său Se în-omeneşte, din iubire pentru făpturi, sădind mântuirea în pustiul locuit de om, cel în care Pomul Vieţii s-a ascuns, urmând să răsară pe Golgota.

Primăvara este numită adesea „anotimpul învierii“. Şi nu e vorba doar despre revenirea din hibernare a naturii. Centrul liturgic al primăverii este sărbătoarea Paştilor, când se prăznuieşte împlinirea lucrării de mântuire a lui Hristos, prin Patimile Sale urmate de Înviere şi Înălţare, şi apoi semnificativul moment al Cincizecimii, al Pogorârii Sfântului Duh, Duhul Sfânt fiind numit în cultul Bisericii, deloc întâmplător, „de viaţă făcător“. Reînvierea primăvăratică a naturii se suprapune în anul bisericesc peste celebrarea redării posibilităţii întregului neam omenesc de a învia alături de Hristos.

Vara este apoi un anotimp mai tihnit, în pofida greutăţilor inerente, ca o călătorie luminată de nădejdea învierii, către eshaton. Parcurs vegheat de soarele arzător al Dumnezeului Care îl acceptă pe om în intimitatea Sa. Un timp în care fiecare dintre noi reface, la propria sa măsură, drumul de la Adam cel dintâi, zidit de Dumnezeu din pământ, spre al doilea Adam, Hristos, Fiul întrupat al lui Dumnezeu. Istoria mântuirii fiecăruia dintre noi este tocmai acest traseu: dinspre pământ către îndumnezeire. Iar istoria „mare“ a mântuirii este recitată ciclic, în felul ei, de întreaga creaţie.