Anul Darwin şi întrebările unui credincios

Este oare lumea în care trăim atât de veche pe cât pretind cei care se ocupă cu studierea acestor lucruri, şi cum se potrivesc afirmaţiile lor cu ceea ce ştim din Sfânta Scriptură? Astfel de întrebări sunt cât se poate de actuale, mai ales în contextul în care anul 2009 este considerat „anul Darwin“, la 200 de ani de la naşterea savantului şi la 150 de ani de la publicarea lucrării sale de căpătâi, „Asupra originii speciilor“.

În primele capitole ale Genezei, Proorocul Moise ilustrează creaţia universului sub forma succesiunii a şase zile, dar când un copil ne întreabă când s-a întâmplat aceasta, nu îi putem oferi, de cele mai multe ori, un răspuns clar. De asemenea, când astfel de întrebări apar în mediul şcolar, răspunsurile sunt şi mai variate, în funcţie de convingerile, cunoştinţele sau, mai degrabă, supoziţiile dascălilor.

Care este vârsta efectivă a creaţiei, şi mai ales, care este vârsta rasei umane? De cât timp îşi face simţită prezenţa „homo sapiens sapiens“ în mijlocul creaţiei? Cum privim din punct de vedere creştin descoperirile arheologice care datează unele rămăşite umane ca având o vârstă de câteva sute de mii de ani?

În urmă cu câteva secole, generaţii de creştini se confruntau cu întrebări asemănătoare când venea vorba despre forma pământului sau dispunerea acestuia în raport cu celelalte astre. Răsfoind paginile Vechiului Testament, citeau probabil cu atenţie pasajele despre Iosua, eroul evreu care a poruncit soarelui să rămână pe loc (Iosua 10,12), sau încercau să se lămurească ce vrea să însemne că „soarele răsare, soarele apune şi zoreşte către locul lui ca să răsară iarăşi“. (Ecclesiastul 1, 5). Dacă vor fi auzit despre teoriile noi, cum că pământul este rotund şi se mişcă în jurul axei sale şi a soarelui, se vor fi întrebat: de ce nu găsim în Sfânta Scriptură mai multe amănunte despre aceasta?

Întrebarea fundamentală care apare în astfel de situaţii este, cred, următoarea: este normal să pretindem de la autorii biblici răspunsuri la întrebări privind distanţa de la pământ la lună sau aproximări privind vârsta munţilor şi a oceanelor? Acesta să fie motivul pentru care a fost revelat Cuvântul lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură?

Se pare că tocmai cuvântul biblic ne oferă cheia lămuririi acestor dileme. Spre sfârşitul capitolului 1 din Geneză, după relatarea creării primilor oameni, Dumnezeu le oferă acestora puterea şi responsabilitatea asupra universului în mijlocul căruia au fost aşezaţi. Iar una dintre primele preocupări ale lui Adam a fost aceea de a găsi un nume pentru fiecare dintre celelalte vieţuitoare. Cu alte cuvinte, omul a fost învestit cu chemarea divină de a afla despre şi de a stăpâni în mod responsabil lumea în care trăieşte. Iar cum oamenii sunt indiscutabil diferiţi, forma concretă în care această vocaţie se manifestă nu poate sta decât sub semnul diversităţii. Un istoric va aborda lumea dintr-o perspectivă diferită faţă de cea a unui agricultor, iar un preot va privi creaţia diferit faţă de un genetician.

S-ar putea spune că, indiferent de aceste particularităţi de percepţie, totuşi, cuvântul Scripturii este unul şi fiecare dintre categoriile amintite, fie că este vorba de fizicieni sau astronomi, ar trebui să ţină cont de aceasta. Fără îndoială că aşa este. Însă, la fel cum nici meseria de bucătar, mecanic sau constructor nu a fost învăţată din Biblie, în acelaşi fel nu ar fi onest să pretindem ca astronomul că înveţe din Sfânta Scriptură sau din tratatele teologice cum funcţionează universul sau cât de vulnerabil este acesta. Astfel de lucruri vor fi descoperite şi învăţate prin studierea universului însuşi.

Într-un astfel de context, pare legitimă întrebarea: şi care ar fi aportul teologiei în toată această dezbatere? Fără a-şi propune să nege alte perspective de abordare, vocaţia şi sarcina teologiei este una imensă: aceea de a studia Scriptura şi de a interpreta cuvântul lui Dumnezeu adresat umanităţii, Bisericii şi tuturor celor care îşi caută mântuirea în şi prin Hristos. Probabil că această responsabilitate devine din ce în ce mai limitată atunci când în discuţie apar chestiuni legate de astronomie, paleontologie, aşa cum este limitată şi în ce priveşte matematica sau fizica moleculară.

Este posibil ca o astfel de perspectivă să creeze şi oarece confuzii, însă, cine citeşte Sfânta Scriptură cu conştiinţa că are în faţă Cuvântul lui Dumnezeu revelat nu manifestă nici una dintre temerile amintite. Dimpotrivă, cu onestitate pentru meritele incontestabile ale ştiinţelor de-a lungul timpului, mulţi dintre credincioşi manifestă chiar interes şi încurajare pentru eforturile unor oameni care îşi dedică decenii de viaţă şi zeci de mii de ore studiului şi muncii de cercetare. Deschişi faţă de rezultatele pozitive ale descoperirilor ştiinţifice, aceiaşi credincioşi manifestă repulsie faţă de instrumentarea ideologică a acestor descoperiri şi prezentarea lor într-o formă vădit neştiinţifică, drept răspunsuri finale şi definitive, şi nu premise pentru noi cercetări, în scopul apropierii cât mai evidente de adevăr.

Până la urmă, şi truda savantului care verifică şi pune la îndoială orice premisă pentru a ajunge la un rezultat mai convingător poate fi asemănată cu nevoinţa unui eremit ale cărui daruri se vor răsfrânge într-o formă sau alta, mai devreme sau mai târziu, asupra celor mulţi. Jertfa ambilor este primită, cu condiţia să respecte taina lucrurilor încă inaccesibile şi să aducă mulţumire Celui Care, deşi nu ştim cum şi de ce, chiar în aceste clipe, le face să existe.