Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Apar la televizor, deci exist!
Privesc de foarte multe ori la televizor, în ideea de a-mi procura unele informaţii utile într-un mod rapid şi confortabil. Mai tot timpul însă rămân surprins de spectacolul grotesc la care asist. Este, cred, o butadă să afirm că spaţiul public se exprimă astăzi în dialectica televiziunii. Confirmarea şi, implicit, gloria publică se consumă în intervalul dintre o cameră de luat vederi şi public. Un punct de vedere care nu este transmis prin atotputernica televiziune, ori pe internet, practic nu există. Tirajele ziarelor se află cu mult în urma audienţelor pe care le fac posturile TV, de radio sau versiunile electronice ale pricipalelor cotidiene. Vedete, staruri sau chiar aşa-zise megastaruri au instaurat un fel de supremaţie a prostului gust, a decadenţei fruste, juvenile în eternitate. Emisiunile care fac cel mai mare rating sunt cele în care este relatat vreun scandal, vreo dezvăluire-şoc sau sunt provocate cât mai multe lacrimi. Alegaţii sau lamentări auzi peste tot. Difuzate în prime time, asemenea emisiuni, din care nu poţi afla nimic, în schimb poţi vedea tot felul de siluete defilând candid fără nici cea mai mică urmă de pudoare, refuzând înţelegerea consecinţelor acestor gesturi, produc rumoare. Desigur, trupul, întrucât a fost creat de Dumnezeu, este o alcătuire armonioasă, care stârneşte admiraţia. De el te apropii cu sfială, cu o anumită candoare, conştient de faptul că te afli în faţa celei mai minunate alcătuiri divine, cu tot misterul presupus de o asemenea demnitate. A-l vedea altfel, ca pe o maşină de produs automat plăceri senzoriale, este degradant, josnic, indicând o percepţie larvară a realităţii. De altfel, în şcoli există un adevărat curent, mai ales printre fete, de a deveni vedete, starlete, mai întâi în cercul de prieteni, în propria şcoală, iar mai târziu, pe ecran.
Ceea ce mi se pare că nu înţeleg aceste persoane e faptul că televiziunea poate şi deforma. Sau poate că înţeleg şi tocmai de aceea se şi înghesuie să apară la televizor. Cu astfel de „vedete“, riscăm să ne transformăm, noi, ca şi popor, într-o cultură condamnată. Adevărata valoare se obţine într-un mod prea puţin spectaculos, în singurătate. Aceasta îţi dă posibilitatea să stai faţă în faţă cu tine însuţi, să te evaluezi şi să purcezi la treabă. Există o înţelepciune populară care spune că lucrul făcut cu migală ţine, durează în timp, iar ceea ce e făcut cu uşurinţă se pierde la fel de rapid. Să scrii o carte, să ţii un curs universitar, să construieşti un pod sau să realizezi un proiect cere timp, aşezare, concentrare, efort. Mi se pare că toate acestea sunt prea puţin importante pentru societatea în care trăim. E drept, ele nu sunt atât de spectaculoase. O ştire despre asemenea evenimente nu stârneşte râsul, nu-ţi cultivă simţul histrionic al paradei gratuite. De unde această tendinţă? Cred că aceste emisiuni există pentru că sunt cerute şi sunt cerute pentru că ele răspund unei nevoi interioare a omului de a-şi exhiba propriile infirmităţi sufleteşti. În spaţiul public, ascuns la adăpostul practicilor colective, ceea ce este blamabil în particular devine acceptabil şi chiar candidat la normalitate în public. Nu conştiinţa te mai conduce, ci referendul colectiv, impersonal, care instituie şi legiferează noi norme morale. Această mutaţie în spaţiul public acţionează ca un anestezic. Conştiinţa poate fi convinsă că un gest, o faptă practicată de toată lumea ţine de normalitate, chiar dacă acestea reprezintă în fapt manifestări patologice ale naturii umane. E aproape firesc să admiţi astăzi că perifericul, fragmentarul, parţialul tind să devină forme fără fond ale generalului, să se impună ca legi universale. Sub umbrela discriminării, sunt astăzi promovate şi legiferate practici care odinioară ar fi fost considerate la unison scandaloase. Probabil că se schimbă vremurile, dar oare firea umană se schimbă? Se pot schimba natura, universul, florile, codrii, munţii şi câmpiile? Suferă ele mutaţii? Cred că nu. Toate au un fel de evoluţie firească. Numai noi, oamenii, cei de astăzi, contestăm tot ce s-a făcut pănă acum şi asta pentru că noi ne aflăm într-un fel de tensiune cu noi înşine. Am devenit exteriori nouă înşine. Nu ne mai căutăm în interiorul nostru, ci în exterior, în mediul înconjurător, în manifestările noastre. Însă acestea nu sunt fondul, ceea ce se găseşte în adâncul din noi, ci forma. Neregăsindu-ne în interioritatea noastră, care a devenit pustie, îi negăm existenţa şi, atunci, ceea ce rămâne e reprezentaţia noastră publică. În ea ne regăsim şi cu ea ne identificăm. Cu cât este mai generală aprobarea gesturilor noastre, cu atât suntem confirmaţi în identitatea noastră, iar asta se face magistral prin televiziune, care a ajuns astăzi să te confirme ca existenţă. S-ar spune că sunt naiv, însă cred că totuşi valoarea nu se transmite „prin cablu“.