Apărarea în faţa Zburătorului

Povesteam săptămâna trecută câte necazuri putea aduce unei femei grele Zburătorul. Astăzi vom încerca să aflăm cum se puteau apăra femeile de altădată în faţa acestei agresiuni nevăzute, însă întotdeauna periculoase.

Cel mai adesea, salvarea unei astfel de femei era la moaşă (monument de înţelepciune, pricepere şi bunătate, rolul moaşei în menţinerea unui anume mod de viaţă fiind încă prea puţin cunoscut; de altfel, la vreme potrivită, vom consacra mai multe tablete moaşei, veritabilă instituţie în satele româneşti de altădată; recunoştinţa noastră ar trebui să însoţească aceste vrednice femei până în veşnicie!). Moaşa (în absenţa acesteia se putea apela şi la o babă pricepută) era chemată într-o marţi sau vineri, zile prielnice pentru descântat şi vindecat. Moaşa sau baba trebuia să aibă, ca ingrediente de bază, apă neîncepută şi nouă feluri de plante (adunate în special în luna mai!) pe care le puneau într-o căldare rostind un descântec special de alungare a lipiturii şi Zburătorului („Cum se sparge târgul, / Aşa să se spargă faptul / Şi lipitura / Şi zburătorul. / Cum se răspândesc răspântiile, / Aşa să se risipească vrajele, / Şi lipitura, / Şi zburătorul“). Apoi punea căldarea la fiert, cu lichidul rezultat, într-un anume timp, de obicei, pe „la spartul târgului“, femeia cu pricina trebuind să se spele. Apa care rămânea era pusă într-o oală mare nouă şi aruncată de moaşă, timp de trei zile, la răspântii, pronunţând şi partea introductivă a descântecului special rostit în lipitură.

Prin unele părţi se mai făceau şi „hapuri cu lucruri zise sfinte, adică cu tămâie, smirnă, mir mare, târnoseală, praf de foi sfinţite“, toate fiind păstrate la icoane în timpul sarcinii. Din momentul naşterii şi până ce „iese la moliftă“, lehuza lua câte două astfel de hapuri, asta numai după ce „se închină şi face câte 15 mătănii“. Tot pentru lipitură se mai folosea cu succes o buruiană numită chiar zburător, cu alifii din solzi de peşte sau din smoală de la moară sau prin practica magică a săritului Căluşarilor la Rusalii peste bolnavă. Uneori era de ajuns ca persoana căreia i-a apărut în vis Zburătorul să povestească acel vis şi scăpa de coşmar şi de boală. Aici înţelepciunea populară a prefigurat, in nuce, „doctrina şi terapeutica psihanalizei moderne“ (Evseev). Prin unele locuri se recomanda purtarea la cămaşă sau la haină a unui remediu magic, anume baierul de zmeu, un brâu de viţă sălbatică care trebuia să stea 40 de zile la jugul de boi „fraţi dintr-o mumă“. Alteori, se ungeau preventiv intrările în casă şi hornul cu un antidot pe care numai vrăjitoarele versate îl puteau găsi, anume untură de zmeu plesnit (!?). O practică, asemănătoare prin finalitate, o întâlnim şi la germanii de pe vremuri, aceştia obişnuind la Armindeni (1 mai) să pună pe case ramuri de mălin spre „a împiedica pe zburătorii (zmeii) care ar vrea să le bântuie“. Unii dintre înaintaşii noştri afumau locuinţa cu anumite buruieni, astupau coşul casei, toate găurile şi intrările, puneau patru cuţite încrucişate în gura coşului sau trăgeau cu puşca spre a purifica spaţiul din preajma casei. Oricum, pe vremuri credinţa generală era aceea că bolnavului, netratat la timp, Zburătorul i „se suie la cap şi prinde urechi“, aducându-i moartea.

O altă practică de alungare a Zburătorului cerea crearea unor situaţii imposibile. Astfel, în aşteptarea spiritului, femeia se aşeza pe prag şi începea să-şi pieptene părul; când acesta o întreba ce face, femeia trebuia să răspundă cu o „formulă a imposibilului“: „Mă pregătesc să merg la nuntă, se mărită soră cu frate“ etc. Se spune că spiritul, uimit, îi replica: „Unde s-a mai văzut să se mărite soră cu frate?“ - acum femeia trebuind să-l „demaşte“: „Dar unde s-a mai văzut ca un mort să moară şi apoi să înceapă să umble din nou?“. Să recunoaştem că într-o asemenea situaţie respectivei femei îi trebuia multă prezenţă de …spirit! Aceeaşi prezenţă de spirit vă doresc şi dumneavoastră, bunilor cititori, în săptămâna care tocmai a început!