Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Apocalipsa la oră exactă
În paralel cu filmele despre apocalipsă, oarecum fără legătură cu ele, circulă o seamă de ştiri absolut enervante. Ni se vesteşte aproape zilnic faptul că Pământul urmează să fie lovit de o cometă, de o molimă sau de o altă catastrofă, dându-ni-se, uneori, şi data precisă la care ar veni sfârşitul iminent al lumii. Dacă, la începutul acestui lanţ de ştiri, au existat destule persoane înspăimântate, astăzi, "ameninţaţi" cu alte şi alte pericole aberant hiperbolizate, am descoperit că a devenit chiar amuzantă vestea apocalipsei. Şi, probabil, chiar pe această reacţie se mizează, ceea ce este cu adevărat îngrijorător.
Cu toţii am citit ori am ascultat o fabulă de-a lui Esop, Ciobanul mincinos. Sau măcar am văzut la televizor varianta ei americană, animată şi redenumită. Iat-o, este scurtă: "Un cioban pus pe şotii obişnuia să strige: - Săriţi, săriţi! A venit lupul la oi! Ceilalţi ciobani veneau fuga să-l ajute şi atunci el se prăpădea de râs. Într-o bună zi, lupul a venit cu adevărat la stână. Ciobanul a strigat după ajutor, dar nu a mai venit nimeni şi lupul i-a mâncat liniştit toate oile." Vi se pare că istorioarele siropos-tragice şi nenumăratele ştiri prevestitoare de "iminente" apocalipse au ceva în comun cu această fabulă? Nu greşiţi. Atât de mult s-a vorbit, se vorbeşte şi, fără îndoială, se va tot vorbi despre sfârşitul lumii "la oră exactă", încât simpla aducere în discuţie a acestui subiect pare neserioasă. Astfel, una dintre cele mai mari temeri ale omenirii s-a metamorfozat într-un soi de glumă spusă de nenumărate ori, pierzându-şi tot farmecul, devenind enervantă şi plictisitoare. Iar noi am devenit imuni la orice gând îngrijorător despre un final colectiv, privind această lume ca pe un film cu buget redus drastic şi scontând pe un happy end previzibil. Şi mai apare o problemă, foarte gravă: dezbrăcarea apocalipsei de sensul religios. Odată ce aplicăm acest tratament iresponsabil, profeţiile Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan par a avea valoarea unui scenariu obişnuit, greu de citit dacă nu este însoţit de efectele speciale caracteristice producţiilor cinematografice. Dispărând perspectiva creştină, firească, ochii ni se închid şi mintea refuză să mai perceapă sfârşitul lumii, aşa cum o cunoaştem, ca pe un început al judecăţii obşteşti şi un pas decisiv întru veşnicie. Până la urmă, în vârtejul de idei şi întâmplări al secularizării, ultima zi a Pământului sub această formă familiară devine la fel de îndepărtată ca şi ultima noastră zi. Asta dacă privim prin lentilele deformate ale ochelarilor pe care ateismul modern ne învaţă să îi purtăm cu mândrie, omiţând cumplitele efecte adverse: pierderea lui Dumnezeu şi îngroparea propriului nostru suflet sub ruinele unui nou, arogant turn Babel. Se spune că unele persoane cu dare de mână îşi construiesc adăposturi subterane, spre a fi protejate de împlinirea vreunui "scenariu apocaliptic". Adevărul este însă că singurul adăpost îl găsim în acel edificiu pe care suntem sfătuiţi să îl ignorăm, pentru a părea "luminaţi". În biserică, locul unde umanul se împlineşte în divin nu spre a evita ineluctabilul sfârşit hărăzit materiei aşa cum o ştim, ci spre a desăvârşi reala menire a sufletelor noastre. Căci omul care Îl are pe Dumnezeu nu priveşte finalul lumii nici cu teamă, nici detaşat-ironic, ci are atitudinea celui pregătit să se întoarcă la Tatăl său Ceresc. Simplu şi fără "scenarii".