Apologie suferinţei

Pergamentul istoric al secolului al XX-lea va rămâne pentru totdeauna scris în mare parte cu sângele celor care au îndurat suferinţa în cele mai cumplite forme ale sale. „Drama umanismului ateu“ (Henri de Lubac) jubilând în jurul noului viţel de aur, Supra-omul nitzschean, nu a făcut decât să reediteze la scară aproape globală episodului debutului de istorie, anume, Cain contra Abel sau homo homini lupus est. Pe această Golgotă istorică, cârtitori mai vechi sau mai noi au deschis proces Dumnezeului ce, potrivit acestora, „s-ar fi exilat într-un turn de fildeş de unde ar privi, cu satisfacţie, la drama ce se consumă în lumea creată,“ căci în faţa suferinţei omului „Jesus autem tacebant“ (Mt. 26, 63).

Corectitudinea unei evaluări teologice este dată şi de perspectiva cu ajutorul căreia este făcută analizarea unei situaţii. Sub certitudinile acestei situaţii vom încerca să schiţăm o apologie a suferinţei în încercarea de a reinterpreta noţiunea de „victimă a suferinţei“ prin rigorile aceleaşi optici, adică recuzita veşniciei sau perspectiva dumnezeiască în raport cu cea a timpului sau perspectiva umană. Prin prisma celor două maniere de a cerne lucrurile şi realităţile, răspunsul la întrebarea lui Ivan Karamazov din Legenda Marelui Inchizitor, „De ce mor inocenţii?“, strigăt cu ecou în glasul lui Antropovici din filmul „Binecuvântată, fii închisoare!“, comportă răspunsuri diametral opuse. Dacă aplicăm criteriile de verificare caracteristice şi fidele veacului acestuia, separate de Jertfa lui Hristos pe Cruce şi Înviera Sa, suferinţa poartă marca nonsensului, a iraţionalului, a platitudinii existenţei şi, cum afirmă Paul Evdokimov, „suferinţa nevinovaţilor constituie un dosar împovărător în care tăcerea lui Dumnezeu şi lipsa intervenţiei Sale devine proba unui eşec.“ Lucrurile palpită de sens dacă problema suferinţei e analizată din perspectiva veşniciei, raportată la Crucea şi Învierea lui Hristos, şi numai astfel se poate auzi în istorie răspunsul dumnezeiesc la întrebarea amintită, căci „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.“

Cu Dumnezeu omul intră în dialog numai din perspectiva aceasta a veşniciei şi în acest dialog lucrurile se limpezesc suficient pentru omul care le abordează matur duhovniceşte; călăul istoriei devine victimă în veşnicie, iar victimele istoriei devin „fericiţii împărăţiei cerurilor.“ Exemplificăm astfel: Sfântul Ioan Botezătorul, personaj prin care înţelegm pe toţi nevinovaţii istoriei, din perspectiva lumii acesteia este o victimă, iar Irod (călăii istoriei) pare biruitorul acestei lumi. Situând lucrurile într-o logică dumnezeiască ce ţine cont de perspectiva veşnică a lucrurilor, rezultatul este următorul: Sfântul Ioan Botezătorul nu mai este victimă, ci biruitorul, iar victima în sensul real al cuvântului devine călăul. Tragicul nu stă în moartea Sfântului Ioan, ci în efemera şi demonica euforie a călăului.

Suferinţa, moartea şi durerea sunt evidenţe ale lumii postedenice şi ele sunt nefireşti în creaţie. Prin Întrupare Hristos transformă aceste realităţi, aparent tragice, în realităţi mântuitoare, pline de prezenţa Sa, căci remarca Leon Bloy, „Hristos nu a venit să înlăture suferinţa, nici măcar s-o explice, ci să-o umple de prezenţa Sa.“ În mâna întinsă a săracului este mâna lui Hristos, în lacrimile orfanului curg lacrimile lui Hristos, în strigătul de ajutor al văduvei se aude glasul Fiului lui Dumnezeu întrupat, în durerea celui nevinovat e durerea lui Hristos. Prin Mântuitorul Iisus Hristos finalitatea suferinţei este una îndumnezeitoare, iar aceasta devine secundară, căci „esenţialul nu este nici suferinţa, nici chiar moartea, ci a fi sau nu cu Hristos,“ spunea părintele Galeriu.

Grăitoare este următoarea povestire: „Într-o noapte un om a avut un vis; mergea împreună cu Dumnezeu pe o plajă. Pe nisip se aşterneau două perechi de paşi: una era a lui, iar cealaltă era a lui Dumnezeu. Privind înapoi, a observat că de-a lungul vieţii sale, de multe ori, pe nisip apărea doar o singură pereche de paşi. Erau momentele de suferinţă din viaţa sa. L-a întrebat pe Dumnezeu: Doamne, am văzut că atunci când am trecut prin cele mai mari încercări, am fost singur, căci pe nisip s-au aşternut doar urmele paşilor mei. Nu înţeleg de ce m-ai părăsit tocmai când aveam mai multă nevoie de Tine? Atunci Dumnezeu i-a raspuns: Eu niciodata nu te-am părăsit. Când ai trecut prin suferinţe Eu te purtam pe braţele Mele; de aceea pe nisip a rămas doar o pereche de paşi“.