Apoteoza nimicniciei

Pentru ca o persoană să urmărească și să se dedice lucrurilor esen­țiale ale vieții, are neapărată nevoie ca, în prealabil, să elimine din calea lui balastul uriaș al lucrurilor neînsemnate, păguboase și uneori chiar toxice, specifice lumii noastre decăzute și ca atare imperfecte, care a ajuns să ne invadeze existența cotidiană la cote inimaginabile. Și se pare că acest ocean de lucruri inutile, care ne revendică atenția, puterea și disponibi­li­tățile, tocmai în acest scop a fost izvodit: să ne sufoce capacitățile sufletești și să ne astupe, realmente, perspectiva spre lucrurile cele mai înalte și nestricăcioase, adică, prin atragerea în captivitatea acestei lumi finite, să-l împiedice pe om să-și împlinească menirea pentru care s-a născut și există.

Este extrem de important, așadar, să sesizăm că prin această promovare sistematică a lucrurilor și gesturilor părut bune, dar mincinoase în esență, se ajunge la un soi de trădare de sine a omului. Am ajuns astfel să fim martorii unei trădări a nevoilor celor mai profunde și definitorii ale vieții umane în schimbul îm­prăștierii surâzătoare în lumea exterioară și al satisfacției nesăbuite a tuturor simțurilor. Și ca o confirmare a falsului acestei deturnări a nevoilor fundamentale ale omului e și faptul că de cele mai multe ori acesta încearcă un soi inexplicabil de insatisfacție, o secătuire a sufletului, după ce a dat curs acestor tentații sim­țuale și uneori chiar în momentul „prinderii” sale în desfătarea cu surogatele propuse de civilizația consumistă. Iar sinele omului face experiența golului existențial tocmai pentru că acele lucruri cu care s-a îndulcit reprezintă însuși nimicul.

S-a ajuns astfel, printr-o stranie inversiune, ca timpul dedicat lucrurilor vitale și esențiale să fie cu totul excepțional și privit ca anormal, în vreme ce timpul confiscat de lucrurile deșarte și fără sens să constituie partea principală a existenței noastre și să ajungă să constituie însăși normalitatea!

Să luăm, de pildă, un lucru care a devenit deja un obicei supărător și în același timp extrem de vătămător pentru tot mai mulți oameni și mai cu seamă pentru creștini și, de aceea, trebuie descoperit fără menajamente. Este vorba de toată această spectaculoasă desfășurare de forțe din spațiul public în vederea împodobirii, gătelii și mai ales a distracției și comercializării excesive și îndelungate, în vederea sărbătorii Crăciunului.

Oare cum e cu putință să mai simți adâncimile și implicațiile transformatoare ale evenimentului Nașterii Domnului când, peste tot, vezi înainte cu două luni de zile moși, brazi, globulețe, luminițe, cadouri și mult sclipici - nu mai pun la socoteală o paletă imensă de „produse” absolut fără legătură cu Crăciunul! - care, prin multitudine și insistentă promovare, îți tocesc sensibilitatea duhovnicească de a surprinde în cadrul existenței pământești ceva din lumea cerească a lui Dumnezeu, Care primește să Se nască pe pământ de dragul omului?

Efectul acestei împrăștieri teribile a sufletului în lumea exterioară este acela că încet-încet ajungem să prețuim peste măsură o sumă tot mai mare de mă­runțișuri inutile, să le născocim povești siropoase, să le aducem un soi de închinare, să le divinizăm și să pierdem cu totul din vedere rostul adânc al tuturor gesturilor din viața noastră care ar trebui să se centreze pe osârdia pentru zidirea relației noastre mântuitoare cu Hristos. Cum mai putem noi prăznui ziua Crăciunului cu sfințenie, cum mai putem simți fiorul pogorârii lui Dumnezeu printre oameni, când ne umplem ochii, simțurile, imaginația și întreg sufletul cu aceste falsuri ce au scopul de a-L substitui pe Fiul lui Dumnezeu cu niște lucruri lipsite cu totul de valoare și de sens?

Prin urmare, socotesc că ar trebui tras un semnal de alarmă foarte ferm în această problemă, întrucât ceea ce nu au reușit regimurile atee din trecut, se pare că sunt pe punctul de a izbuti - desigur, nu mai puțin programatic - exponenții comerțului și ai consumismului irațional. Anume bagatelizarea credinței creștine și reducerea ei la statutul de obiect omenesc supus comercializării, care nu mai propune nimic dumnezeiesc și, prin urmare, nu presupune nici un fel de schimbare a existenței noastre în vederea darului vieții veșnice, pentru care Fiul lui Dumnezeu a primit să Se nască în chip negrăit, din Fecioara Maria, pe pământ. În acest sens se cuvine ca poporul să fie prevenit de riscul de a confunda pe nesimțite, dar cu zâmbetul pe buze, darul mântuirii cu industria ieftină a comerțului și a divertismentului.