Apropierea oamenilor: o sărbătoare

Sărbătoarea Crăciunului aduce, în fiecare an, acea lumină călăuzitoare care învăluie sufletele, poftindu-le, de îndată, să participe, asemenea magilor - cu bucurie, uimire și liniște netulburată - la Nașterea Fiului lui Dumnezeu, la începutul vie­țuirii lui Hristos pe pământ, împreună cu toate cele create. Toată suflarea creștină se pregătește să primească Pruncul împărătesc, gătind sufletul cu podoabele alese și bineplăcute lui Dumnezeu, precum blândețea, smerita purtare, conviețuirea cu aproapele în iubire și nu doar de dragul conven­ționalului (în baza unei înfățișări tolerante ca pârghie a salvării aparențelor). Toate aceste podoabe alese ale sufletului sunt daruri ale noastre pentru Pruncul Hristos. Cu toate acestea, poate cel mai rarisim dar e inocența bucuriei noastre. Ino­cența bucuriei e afirmarea trăirii (mărturisirii) în toată splendoarea ei. Oricât de bine ar fi echipat intelectual și moral un om, fără inocența bucuriei capătă o rigiditate contrară specificului de viețuire ortodox.

Inocența (neprihănirea) e fereastra sufletului către simplitate, vorbind, evident, de o ino­cență înțeleaptă, care are conș­tiința ascensiunii duhovnicești, iar nu de­spre ceea ce anumiți critici vehe­menți numesc naivitate ori gesturi și comportamente artificiale, infidele realității ca atare, despre care, din pricina relativismului, aproape oricine își permite să vorbească și să judece cu o lejeritate hazardată. Prezența unui prunc e socotită, deseori, un moment de puritate în viața adulților, încât acea apropiere de prunc le prile­juiește o perspectivă simplă, descă­tușată și lesne descriptibilă asupra existenței umane. Naște­rea Mântuitorului lumii e sărbătoarea curăției. Dumnezeu și om fiind, Hristos vine în lume ca să dea curățire făpturii căzute, să ne împace cu Dumnezeu-Tatăl și să împlinească „taina cea din veac ascunsă și de îngeri neș­tiută”. Încă de la naștere, Pruncul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, luminează întreaga creație prin curăția Sa, luând înfățișare omenească își începe misiunea, iar cel dintâi moment e marcat de închinarea celor trei magi pe care credința îi aduce în locul unde steaua călăuzitoare s-a oprit, deasupra ieslei de la Betleem. Naș­terea Mântuitorului lumii unește cugetele și inimile oamenilor de pretutindeni, anulează vrăjmă­șia și împacă acolo unde orgoliul a rănit. Nu există întinderi ale lumii acesteia pe care Hristos să nu le cuprindă. Prin nașterea Sa, în lume se naște sensul profund, iar sensul profund al lumii se descoperă odată cu glasul Pruncului, care e glasul și cântecul iubirii mai presus de fire.

Sărbătoarea aceasta se referă la unirea inimilor smerite, a cugetelor înalte, care prețuiesc fără măsură și împlinesc faptic dragostea lor pentru Hristos, lăsând deoparte busculada din mall-uri și supermarket-uri. Sărbătoarea aceasta nu se cinstește în furnicarul cumpărăturilor, al consumismului, spre consolidarea imperiului pântecelui. Acolo nu predomină sărbătoarea și, în nici un caz, inocența bucuriei, ci mai degrabă cuceririle în numele plăcerii efemere, disputa viscerelor, lucrul mărunt, epuizarea, capriciile și mărginirea, amăgirea că achizi­țiile nu sunt conform do­rin­țelor sau insuficiente.

Pentru ca apropierea dintre oameni să devină o sărbătoare care, la rândul ei, să poată pregăti în bucurie Naște­rea Domnului, omul trebuie să-și dăruiască timpul, să se poarte în dragoste curată, în bunătate și milostenie, abia atunci, după ce, vorba lui Ernest Bernea, „omul este deasupra în înțelesul moral, nu social”, venirea lui Hristos devine realitate intimă și conș­ti­entizare directă.