Arhidiaconul Ghenadie Honciuc, slujitor smerit și podoabă a cântăreților bisericești

Așezarea în pagină a unor crâmpeie din viața monahilor este datoria pe care o învățăm din exemplele de demult ale Părinților din ținuturile Palestinei, care alergau dintr-un loc în altul pentru a primi cuvânt și a se folosi de tainele descoperite prin rugăciune și buna rânduială a asceților nevoitori.

Ne bucurăm și noi întâlnind trăiri și chipuri luminoase, pe care este folositor să nu le uităm, chiar dacă rămân smerit așezate într-un tărâm al amintirilor, asemenea florilor înmiresmate din livezile ce împodobesc Creația!

Despre părintele Ghenadie Honciuc am cules date biografice și m-am informat din felurite surse.

Vorbea adeseori despre el arhimandritul Partenie Apetrei, mare eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Iași, care îl întâlnise de multe ori, la Iași, la Mănăstirea Neamț ori Sihăstria, unde se așezase în ultima parte a vieții. Amândoi erau legați sufletește de Mănăstirea Neamț, de muzică și liturghisire, cu pricepere în a fi slujitori de vocație. Consider că arhidiaconul Ghenadie a fost, într-o anumită măsură, pildă de inspirație și model de tact liturgic pentru arhimandritul Partenie Apetrei.

Aflu cu întristare că dicționarele și căr­țile de specialitate nu-l așază printre marii cântăreți, deși, din multe surse, re­iese că era un adevărat profesor de psal­tichie, cum îl numește părintele arhimandrit Ioanichie Bălan, sau neîntrecut slujitor, după afirmația părintelui Petroniu Tănase, care mărturisește că nu a mai auzit un liturghisitor cu un asemenea stil special de a rosti Evanghelia sau pericopele apostolice.

A trecut la Domnul în anul 1972, în Mănăstirea Sihăstria, arhiva păstrând puține date despre el. Se amintește că a văzut lumina zilei la 17 martie 1890, în Botoșani, a primit la Botez numele Gheor­ghe, iar părinții lui se numeau Vasile și Saveta. A urmat Școala de Cân­tăreți bisericești, fără a se specifica locul în care a absolvit-o.

Este cert faptul că și-a însușit, cu temeinicie, cunoștințele din vremea studiilor, întrucât, peste ani, avea să demonstreze că nu era doar un bun absolvent, ci devenise el însuși un profesor de psaltichie în obștile monahale prin care a trecut.

Dintr-o mărturisire făcută la vremea senectuții, părintele Ghenadie Honciuc spunea că a intrat frate în obștea Mănăstirii Neamț când avea 14 ani, stareț al numeroasei obști nemțene fiind arhiereul Narcis Crețulescu, aflat în ultimii ani de slujire.

Venind odată la Mănăstirea Neamț, Mitropolitul Partenie l-a văzut îmbrăcat în ținută de culoare neagră și i-a dat aprobare să devină monah, deși încă vârsta îi era fragedă. Duhovnicul i-a spus: Silește-te să fii bun! Nu-i greu să te călugărești, mai greu este să împli­nești! Întrucât avea doar 15 ani, a mai așteptat. În acel timp, un călugăr basarabean l-a luat cu sine într-o călătorie la Sfântul Munte. Deși în Athos era greu să fie primiți tinerii până la vârsta majoratului, a fost lăsat să intre în cele din urmă, la stăruințele unui bătrân călugăr care provenea de la Neamț.

Ajungând în Muntele Athos, a rămas la chilia părintelui Gherontie Stupeanu, cunoscut psalt și duhovnic. El cântase în Muntele Athos, împreună cu schimonahul Nectarie Crețu. Vreo opt călugări români se nevoiau acolo după rânduiala athonită, participând împreună la Sfânta Liturghie în duminici și sărbători.

O perioadă s-a aflat la Schitul Prodro­mu, unde viețuiau peste 100 de monahi, în viață de obște, cu Liturghie zilnică și rânduială bine stabilită. Părintele își amin­tea de slujbele minunate și priveghe­rile de toată noaptea, când se succedau cântăreții la strană, iar Sfânta Liturghie se termina dimineața, după ora 8:00.

Pe părintele Ghenadie l-a impresionat îndeosebi viața monahală athonită. Vorbea despre frumusețea slujbelor din perioada pascală, din noaptea Sfintelor Paști, apoi din Săptămâna Luminată. Spunea că, în noaptea de Înviere, Muntele răsuna ca o simfonie de glasul clopotelor, iar sunetul lor se auzea până departe, pe mare și pe insulele aflate împrejur. Era o imagine elocventă a propovăduirii credinței autentice din Grădina Maicii Domnului către celelalte tărâmuri, unde era atâta nevoie de lumină…

Rămăsese fascinat de tradiția Muntelui Athos din Săptămâna Luminată, atunci când monahii, chiar și pustnicii, mergeau pe la marile mănăstiri și se închinau cinstitelor moaște aduse din Sfântul Altar în biserică și vegheate de lumânarea pascală.

Părintele își amintea că monahii din Schitul Prodromu, în afara rânduielilor de slujbă, munceau cu stăruință pentru a întreține viața duhovnicească și gospodărească. Aveau în insula Thassos un metoc, pe un teren cu măslini, portocali, lămâi și vie. Exista acolo o casă cu mai multe chilii și un teasc pentru untdelemn și vin. În paraclisul metocului, în sărbători, un ieromonah săvâr­șea Sfânta Liturghie. Pe lângă monahii români care osteneau, mai ales vara, pe terenul din jur, participau și mulți greci din satele apropiate.

De asemenea, în perioada aceea, din țară se trimiteau cu vaporul alimente, care erau descărcate în arsanaua Schitului Prodromu, de unde erau duse cu mularii, câte 10-20 la număr. Așa se aproviziona atunci, mai ales în vremea toamnei, obștea Schitului Prodromu.

Părintele Ghenadie își amintea că, în perioada șederii sale la Athos (1906- 1910), a cunoscut câțiva pustnici și călugări retrași care trăiau prin peșteri sau colibe. Unii dintre ei se arătau rar oamenilor, iar alții nu puteau fi văzuți decât de duhovnicii lor. În afară de greci, ruși și sârbi, erau și destui români. În perioada respectivă existau în Muntele Athos aproape 100 de chilii românești.

Își amintea și de faptul că unii dintre călugării sihaștri ai Muntelui au atins înălțimi duhovnicești aparte, chemându-l pe nume fără să-l fi întâlnit vreodată.

Între evocări, păstra și întâlnirea cu Sfântul Siluan Athonitul, care trăia într-o peșteră și avea să devină pildă pentru numeroși călugări din întreaga lume.

Fiind nevoit să se întoarcă în țară când avea 20 de ani, a revenit în locul naș­terii sale, iar după ce a împlinit serviciul militar, s-a întors la Mănăstirea Neamț, unde era stareț arhimandritul Valerie, mai târziu Episcopul Valerie Moglan Botoșăneanul.

În anul 1915 a fost călugărit și a primit hirotonia întru ierodiacon.

Amintind despre Mănăstirea Neamț, spunea că avea un sobor numeros, cu vreo 350 de călugări și frați, dintre care erau peste 50 de ieromonahi și ierodiaconi.

În fiecare duminică slujea un sobor impresionant, în frunte cu starețul mănăstirii. Funcționa o școală monahală, cu cataloage și programă, unde se predau Vechiul și Noul Testament, Viața monahală, Catehismul, Muzica și Morala.

A cunoscut la Mănăstirea Neamț cântăreți mari, în duminici și sărbători, stranele fiind pline de părinți și frați.

În anul 1934, a fost rânduit ierodiacon la Mănăstirea Agafton și a rămas acolo până după Decretul 410 din 1959. În mănăstire erau aproximativ 250 de călu­gă­rițe nevoitoare. Părintele a fost la Agafton profesor de psaltichie, în vremea aceea mănăstirea având un cor de înaltă ținută. Cele două starețe din perioada respectivă, Agafia Moise și Evelina Honceru, au rămas în amintirea monahismului moldav, fiind împodobite cu multe virtuți și înțelepciune.

Un manuscris intitulat Buchețel de muzică bisericească pentru Sfânta Mănăstire Sucevița din frumoasa Bucovină, județul Rădăuți, a fost îngrijit de arhidiaconul Ghenadie Honciuc în anul 1947.

De asemenea, Ghenadie Honciuc este amintit în multe manuscrise păstrate în locuri diferite.

Printre cei care au copiat manuscrise îi amintim pe: Filaret Buliga, Irinarh Vântu, arhidiaconul Ghenadie Honciuc, iar compozitorii care au alcătuit cântările pe care le regăsim în manuscrisele de la Sucevița, unii dintre ei foarte cunoscuți, aveau activitate muzicală remarcabilă: Nifon Ploieșteanul, Episcopul Gherasim Safirin, Dimitrie Suceveanul, Ioan Zmeu, Ghelasie Basarabeanul, Ștefan Basarabeanul, Iosif Naniescu, Nectarie Protopsaltul, Varlaam de la Ciolanu, Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Memnon Glăvan, Ghenadie Honciuc, Filotei Moroșanu și alții.

În perioada Primului Război Mondial, 50 de călugări din Arhiepiscopia Iașilor, sub îndrumarea arhim. Teoctist Stupcanu, au plecat la București pentru a ajuta la îngrijirea primilor răniți în urma luptelor din Carpați.

Printre monahii care s-au remarcat în perioada respectivă în cadrul Societății de Cruce Roșie, unii fiind propuși pentru decorații, se aflau arhidiaconul Ghenadie Honciuc, arhim. Teoctist Stupcanu, arhim. Grigore Popa, protos. Pimen Gheor­ghiu de la Horaița, ierom. Damaschin Trofin, Mina Prodan de la Mănăstirea Neamț și alții.

În 1961, la puțin timp după decretul amintit, care a decimat monahismul românesc, arhidiaconul Ghenadie, fiind în vârstă, a venit în Mănăstirea Sihăstria, unde funcționa un azil de bătrâni.

Părintele Petroniu Tănase scrie despre el că era cu bună rânduială, totdeauna îmbrăcat curat și îngrijit, avea o notă de distincție, nelipsit de la biserică, mare slujitor și cântăreț, cu un glas frumos. A învățat arta psalmodierii și chiar a alcătuit partituri pentru sfintele slujbe. Cânta tacticos, bătând discret măsura cu mâna. Ca slujitor era neîntrecut. Părintele Petroniu și-l amintea cum citea Apostolul și Evanghelia. Nimeni nu-l putea imita! A rămas diacon până la sfârșitul zilelor, fiind podoaba sfintelor slujbe. Se mai spune că prefera să petreacă timpul singur, stând pe o bancă sau plimbându-se în jurul mănăstirii. Când înfloreau trandafirii, se oprea și îi admira. Mirosea florile și le mângâia ușor cu mâna, ca pe niște ființe iubite.

Bolnav și suferind, nu accepta să meargă la medic. Spunea, arătând spre cimitir, că acolo este locul lui. Dacă primea pe cineva, se minuna de smerenia lui, iar când părintele Petroniu îi aducea bucate, spunea: Cum, dumneavoastră, om cu carte, îmi aduceți mie mâncare? Mare lucru că ați învățat smerenia!

Prea puțin amintit și tot mai rar pomenit între călugării de altădată, Ghenadie Honciuc rămâne o pildă vie de cântare și slujire, dar și de trăire filocalică. Un om al lui Dumnezeu!