Arhiepiscopul misionar Teofil Ionescu și dragostea față de țară

Mai puțin cunoscut, trăitor o jumătate din viață printre străini, Arhi­episcopul Teofil Ionescu s-a născut în comuna Bobocu din județul Buzău, în ziua sărbătoririi Sfintei Parascheva a anului 1894, și a urmat cursurile Școlii de Cântăreți bise­ricești din Buzău și ale Seminarului „Nifon Mitropolitul” din Bucu­rești.

A absolvit Institutul Teologic din București, devenind apoi doctor în teologie al Universității din Paris, cu teza Viața și activitatea Mitropolitului Petru Movilă al Kievului.

Iubitor al vieții monahale, viitorul arhiepiscop a fost tuns în cinul monahal la Mănăstirea Tismana în anul 1915, un an mai târziu fiind hirotonit ierodiacon și ieromonah, apoi hirotesit protosinghel.

Datorită calităților vocale deosebite, Teofil Ionescu a fost chemat la Catedrala Patriarhală, unde a împlinit ascultarea de protopsalt vreme de zece ani. Totodată, a trudit și la catedră, fiind profesor de muzică și director al Școlii de Cântăreți din București, apoi Superior al Bisericii Ortodoxe Române din Paris (1939-1945).

A călătorit și dincolo de Ocean, devenind un fervent misionar printre românii din Statele Unite ale Americii și Canada. A fost hirotonit arhiereu la Paris în anul 1954, având sub îndrumare pastorală Europa Centrală și Occidentală, iar, cu puțin timp înainte de trecerea sa la cele veșnice, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ridicarea sa la treapta de Arhi­episcop (13 decembrie 1974).

După o tumultuoasă existență și o rodnică activitate în Biserică, a trecut către Domnul la 9 mai 1975, la vârsta de 81 de ani.

Între preocupările sale componistice, amintim lucrările: Prohodul Maicii Domnului (1935); Veniți, veniți; Mărturisirea; Cântați mereu, cântați și altele. De asemenea, au rămas de la el diferite articole, cronici și predici publicate în revistele Cuvânt bun și Vestitorul de la Paris.

Teofil Ionescu a fost adeptul cântării în comun, dorind foarte mult ca la sfintele slujbe să participe cât mai mulți credincioși, pe care îi îndemna mereu să fie apropiați Bisericii și să aibă râvnă în urcușul duhovnicesc.

A înființat Asociația misionară „Patriarhul Miron” și s-a implicat intens în lucrarea pastorală a Bisericii, fiind un om sensibil și apropiat credincioșilor.

La temelia împlinirilor pastoral-misionare și administrative, a stat neostoita dorință de a-i uni pe români, atât pe cei din America, cât mai ales pe cei din Europa Centrală și Occidentală, străduindu-se în mod special să coaguleze comuni­tățile românești dezbinate din varii motive în perioada respectivă.

Fără să țină cont de apartenența politică și de anumite curente ale vremii, Arhiepiscopul Teofil Ionescu i-a îndemnat pe credincioși să fie mereu aproape de Biserică. A reușit, în parte, la Paris acest lucru, într-o vreme când regimul ostil de la București nu privea cu ochi buni organizarea bisericească dincolo de hotare.

Numeroase mărturii despre Teofil Ionescu îl descoperă ca fiind neobosit predicator al Evangheliei în Europa Centrală și Occidentală.

Recent, un misionar din Europa îmi mărturisea că în multe locuri, în acea perioadă, nu exista nici o formă de organizare bisericească românească și nici măcar parohii. E drept că vremurile erau grele și călătoriile se făceau cu anevoie, însă Teofil Ionescu a încercat să pună bazele câtorva parohii, acest lucru însemnând foarte mult.

Îndeosebi a fost preocupat de frumusețea slujbelor. La Catedrala Patriarhală, unde a fost cântăreț și sacerdot, a avut râvnă întru slujire și a încercat să le insufle discipolilor de la Școala de Cântăreți același duh de a fi iubitori ai psalmodierii, de a întemeia coruri și, mai ales, după cum ni se mărtu­risește într-o Istorie a muzicii la români, de a fi buni colaboratori ai preotului, într-o perioadă în care mulți se arătau potrivnici învățătu­rii noastre de credință.

Definitorie despre Arhiepiscopul Teofil Ionescu este mărturisirea cuviosului părinte Petroniu Tănase, care l-a cunoscut în acei ani, scriind despre ultima vizită pe care vlădica Teofil a făcut-o în țară, când acesta a rostit un mișcător cuvânt. Monahul athonit avea să afirme că acest cuvânt a fost oglinda vieții sale sufletești: „Am iubit muzica, mi-a fost dragă Biserica, slujba, mănăstirea, mi-a fost dragă această țară sfântă și de dorul ei, după 34 de ani de trai departe de casă, am venit aici, cum cântă românul: lung e drumul codrului, dar mai lung e al dorului, drumul codrului se gată, al dorului, niciodată”.

Mărturisea că a fost la mormântul mamei lui, să aprindă un bob de tămâie și o lumânare: „Am sărutat mormântul și țărâna mamei care m-a născut și din ochii căreia am văzut și am învățat credința, care mi-a unit cele trei degete și m-a învățat: mamă, așa să te închini până la sfârșitul vieții. Mâna ei a putrezit, dar semnul pe care l-am învățat de la ea trăiește și îl voi păstra așa cum mi l-a dat mama. Căci poți să ai toată lumea, dar mamă nu poți avea decât una singură”.

Cuvintele care l-au impresionat pe Petroniu Tănase fac să tresalte sufletele iubitorilor de cântare și vădesc sensibilitate românească și umană.

Am ajuns și eu la mormântul lui de la Paris, fiind bucuros să-l aud pomenit la slujbele pe care eparhiile românești din Europa le înalță către Dumnezeu, ca înaintaș și deschizător de drumuri al acestora.

M-a impresionat să aflu că, la sfârșitul vieții lui, Biserica Ortodoxă Română și cea Greacă din capitala Franței l-au cinstit pe ierarhul încercat, inimos și luptător.

Slujba de înmormântare a fost săvârșită în ziua de 14 mai 1975, în Catedrala Exarhatului Patriarhiei Ecumenice din Paris, în fruntea soborului fiind Mitropolitul Meletios al Patriarhiei Ecumenice și vicarul său, Ieremias. Din partea Bisericii Ortodoxe Române au fost prezenți Mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului, Antonie Plo­ieș­teanul, Episcop-vicar patriarhal, și Lucian Făgărășanul, Episcop-vicar pentru Episcopia Ortodoxă a Europei Centrale și Occidentale.

În cuvântările rostite atunci, se amintește că Arhiepiscopul Teofil Ionescu a trecut la cele veșnice în zilele sărbătorilor pascale, fiind ca o stea care i-a luminat pe cei adunați în jurul lui.

Steaua ieromonahului și apoi a arhiereului Teofil Ionescu a luminat în Franța, vestind cuvântul Domnului. A avut urcușuri, dar și poticniri, poate adeseori dezamăgiri, însă lumina misiunii sale a așezat-o în sfeșnic, ca să lumineze tuturor celor din diaspora românească.

La cimitirul Montparnasse din Paris, unde a fost îngropat, s-au citit și câteva frânturi din testamentul pe care Teofil Ionescu l-a lăsat: până când sunt în bună cugetare, scriu cu mâna mea de țărână aceste gânduri ce privesc ultima dorință ce o am. După cum se știe, am venit tânăr și în puterea vârstei în Franța, ca să servesc Biserica noastră din Paris. Am făcut tot ce am putut în misiunea încredințată de Patriarhul Miron.

Au fost pomenite cuvintele pe care le-a rostit în țară, în ultima sa vizită: „De 34 ani mă ardea un dor, dorul de a săruta pământul țării. Am venit să sărut țărâna mamei, să-mi răcoresc sufletul, căci n-am dorit să închid ochii până nu voi săruta mormântul părin­ților și al bunicilor și să-mi văd rudeniile, care sunt sânge din sângele meu. Am retrăit în vizita făcută acasă clipele tinereții, m-am întâlnit cu datoria împlinită cu respect a tradițiilor creștine, cum le trăiam și le știam în vremea copilăriei mele”.

Episcopul Lucian Făgărășanul mărturisea că Arhiepiscopul Teofil Ionescu dorea să se stingă toate neînțelegerile care îi separă pe frații și fiii Bisericii Ortodoxe Române, făcând discretă referire la numeroasele tensiuni prin care treceau comunitățile românești din diaspora acelor ani.

Teofil Ionescu a fost un apropiat al marilor români care au trăit pribegi în acele vremuri. Prieten cu cărturarii și artiștii, dar și cu oamenii simpli, cu cei care aveau diferite idei politice și filosofice, Teofil Ionescu s-a străduit să fie pentru toți un părinte, unora duhovnic și binefăcător.

A reușit să-i apropie de Biserica și țara lor și să le arate chipul special de trăire după cuvintele Evangheliei. În bună parte, viața lui se aseamănă în sensibilitate și evlavie cu cea a Sfântului Ioan Iacob. Jumătate trăită în țară și jumătate printre străini...

Arhiepiscopul Teofil Ionescu a lăsat cuvinte de mare noblețe despre țara sa, mama și frații pe care i-a simțit mereu aproape, despre datoria de a sluji și iubi Biserica, neamul și credința strămoșească.

Viața Arhiepiscopului Teofil Ionescu a devenit și subiectul cărții Dumnezeu la Paris, a lui Constantin Virgil Gheorghiu. Dacă cele scrise în această carte, apărută în ediție franceză, în anul 1980, sunt autentice, înseamnă că avem de-a face cu un martir.

Desigur, unele dintre faptele prezentate în carte s-ar putea să fie romanțate, dar mesajul este clar: episcopul român de la Paris, Teofil, cu numele în carte Teodot, s-a aflat în atenția serviciilor de securitate care au comandat uciderea lui. Ni se vorbește despre călăul fără bardă, momeala pentru moarte, miliardari și oameni importanți și tot felul de conjuncturi, care par a fi irealiste, despre urmărirea vreme îndelungată și neputința mesagerilor morții de a-l ucide pe episcopul solitar, aflat într-o anevoioasă stare materială și diplomatică.

Cu toate acestea, conform cuvintelor din carte, a supraviețuit planurilor de lichidare vreme de câteva luni.

Cartea se deschide amintind despre un mesager al morții, care în vremea regimului comunist, pentru multă vreme, era trimis să ducă pe câte cineva la moarte. Lucra cu foarte multă atenție, nu lăsa urme, era un maestru în materie. De aceea i s-a cerut tocmai lui, deși fusese de curând pensionat dintr-o funcție activă a Ministerului de Interne, să-l ucidă pe episcopul român de la Paris, cum prezintă în stilul lui inconfundabil autorul.

Mesagerul morții, deși răspundea prompt unor astfel de solicitări, a rămas uimit și le-a răspuns soli­citanților că este o idioțenie să exe­cuți un bătrân de 80 de ani, argumentând apoi cât de costisitoare ar fi execuția unui om care activa la Paris.

Cartea se încheie cu trecerea la cele veșnice a episcopului, după ce fusese internat, în comă, într-un spital american din Paris, iar agonia lui durase zece zile.

Avea și un diagnostic pe măsură, un motiv medical care acoperea orice încercare de lichidare.

Când a fost internat în spital în stare de urgență, analizele au arătat că suferea de o bronhopneumonie severă și o deficiență cardiacă, ateroscleroză generalizată, cu cangrenă la ambele picioare.

Deși s-au făcut toate tratamentele posibile, episcopul nu și-a mai recăpătat cunoștința, decedând la zece zile după internare.

Cartea vorbește despre diabolica încercare a unora, care se credeau stăpâni, de a desființa tot ce era sfânt și românesc, inclusiv unitatea dintre cei care locuiau în capitala Franței și nu numai.

Am rămas uimit, parcurgând paginile cărții, de faptul că repre­zen­tan­ții ambasadei și din serviciul de securitate învățaseră teologie pentru a înțelege lucrurile, dialogând în mod conspirativ cu cei din preajma episcopului.

Dincolo de paginile cărții, care pot fi sau nu adevărate în totalitate, ceva rămâne veridic, reflectând o lume îndepărtată de Dumnezeu, care nu-i accepta decât pe cei care îi slujeau ei.