Arhimandritul Arsenie Papacioc, şase ani de odihnă în Împărăţia Luminii

Adesea mi se face dor de el, deşi nu l-am întâlnit niciodată. Cuvintele lui mă întăresc şi mă luminează de fiecare dată când le citesc. Astăzi, mai mult ca oricând, îl voi ruga să ne poarte de grijă tuturor. Să mijlocească cu rugăciunile sale pentru poporul pe care l-a iubit atât de mult. O floare şi un sâmbure de lumină e tot ce îi putem oferi în ziua în care comemorăm mutarea sa la Domnul. Au trecut deja şase ani…

Cine ar fi putut gândi că dintr-o localitate anonimă din judeţul Ialomiţa, pe la anul 1914, va răsări unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți duhovnici din țară? Blândul şi dreptul părinte Arsenie Papacioc a intrat în viaţa monahală de tânăr, la Mănăstirea Sihăstria, Neamţ. Un timp a fost egumen la Mănăstirea Slatina din Suceava, apoi a urmat perioada arestării şi detenţiei pe nedrept. După mai mulţi ani de prigoană, a stăreţit la Mănăstirea Cheia şi a fost duhovnic la Mănăstirea Cernica. Din anul 1976 a fost duhovnicul Mănăstirii „Sfânta Maria”-Techirghiol.

Sfaturile şi învăţăturile înţeleptului arhimandrit sunt cuprinse într-o serie de volume apreciate de credincioşi. Sunt convorbiri purtate cu mireni, monahi, preoţi, ierarhi, studenţi din toată ţara pe teme de larg interes, la care părintele Arsenie Papacioc a găsit răspunsuri simple, complete, pe înţelesul oamenilor.

Despre iubire, părintele în ochii căruia se scălda cerul averti­za: „Băgaţi de seamă, iubirea e criteriul de judecată!”. După care venea cu îndemnul: „Să iubim rana şi pe cel care ne-a făcut rana”. Dar mai presus de toate: „Întrebarea e justificată; să ne-o punem toţi: , că e porun­că, dragă! Să nu credeţi că Mântuitorul a vorbit numai pentru veacul respectiv, pentru Apostoli. Nu. A vorbit pentru toate timpurile”.

Milostenia,în viziunea duhovnicului, „nu este numai să dai din traistă. Milostenie este că accepţi pe un om să stea lângă tine, fără să îl alungi în gând”. Altfel spus: „Vrei să te îmbogăţeşti? Dă tot ce ai! Primeşti însutit!”

Cât priveşte Biserica, arhimandritul atenţiona: „Dacă eşti ortodox, respecţi Ortodoxia. Dacă nu, cazi în erezie”.

Când venea vorba despre înţelepciunea lumească, spunea: „Nici inteligenţa şi nici educaţia nu au vreo valoare dacă nu sunt în slujba dragostei”.

Rugăciunea se dobândeşte din tăcere, căci: „Oricine vrea să dobândească rugăciunea, să tacă şi să se roage”. De asemenea, „oriunde veţi fi, oriunde veţi avea necaz, rugaţi-vă, nu vă descurajaţi!”

„Smerenia este sângele vieţii. Nu te poţi mântui fără ea.” Şi tot smerenia „este singura forţă care poate elibera orice suflet şi orice popor”.

„Viaţa monahală e o intrare în cer”, pe când crucea călugărului este „tăierea voii. Să nu faci ceea ce vrei tu. Să duci ce nu-ţi convine”.

Întrebărilor legate de cununie şi familie, părintele Arsenie le dădea o mare importanţă. „Deşi spunem în rugăciunile Tainei Cununiei că femeia trebuie să se supună bărbatului, acesta din urmă trebuie să fie atent că i se spune, tot în aceeaşi rugăciune, că trebuie să o iubească. Dacă nu o iubeşte, nu o să-l asculte. Bărbatul, dacă nu ascultă de acest cuvânt, se face răspunzător de îndărătnicia femeii. Femeia însă să nu uite că supunerea în sine înseamnă mântuire. Iar dacă bărbatul este cap, iar femeia este inima şi inima este făcută de Dumnezeu ca să poată sta şi El în ea!” În altă ordine de idei, „femeia care se căsătoreşte va naş­te şi tot ea trebuie să renască copilul, prin educaţie”.

Pe cei suferinzi duhovnicul de la malul mării îi mângâia mereu: „E dar de la Dumnezeu suferinţa, dragii mei!” „Este o greşeală să fugi de propria suferinţă. Niciodată nu te poţi elibera cu adevărat decât atunci când lupţi, când eşti prezent pe cruce.”

„În afară de Biserică nu există mântuire! Doar iadul există în afară de Biserică.”

Despre preoţie: „Nu i s-a dat păstorului de suflete, preotului, puterea pentru o deşartă mărire personală, ci ca să poarte cu inimă de părinte toate slăbiciunile fiilor săi sufleteşti… Să sufere pentru ei în momente de căderi şi rătăciri de tot felul şi să ştie că sufletele lor din mâna lui i se vor cere la Judecată.”

În loc de încheiere, ca un cuvânt de îmbărbătare: „Nimic nu este pierdut, atâta vreme cât credinţa este în picioare!”