Arhimandritul Elefterie, un vindecător al sufletelor și al trupurilor

Anul omagial al pastora­ți­ei și îngrijirii bolnavi­lor și Anul comemorativ al tuturor Sfinților tămăduitori fără de arginți ne prilejuiește contextul meditației asupra chipurilor care s-au îngrijit de suferinzi, dar și asupra propovăduitorilor taumaturgi, care, prin știința medicală, au tratat rănile trupului concomitent cu permanenta grijă față de cele ale sufletului.

Între cei care s-au îngrijit în mod deosebit de bolnavi, fiind într-o oare­care măsură cunoscători ai medicinei, dar și ai unor practici tradiționale, uitate sau părăsite, s-a numărat și părintele Elefterie Mihail, monah cu metania la Mănăstirea Balaciu de lângă Urziceni, apoi stareț la Dervent.

Izgonit din monahism, ajuns paznic la o fermă din Dobrogea, reîntors după o perioadă de timp în viața monahală la Sihla, apoi la Agapia Veche, Secu și la vârsta de 90 de ani din nou la Dervent, părintele Elefterie se afla la sfârșitul zilelor într-o stare care nu-i mai îngăduia slujirea. Dar Dumnezeu, milostivindu-Se spre el, i-a primit osteneala și a rânduit să-și înceapă drumul spre veșnicie la Dervent, locul pe care l-a iubit cel mai mult, ridicând acolo o biserică în tinerețea sa.

Viața părintelui Elefterie Mihail ar putea constitui un subiect potrivit pentru un film care să înfățișeze nașterea la începutul veacului XX a unui copil bolnav, care părea să rămână în izolare pentru toată viața, vindecarea lui miraculoasă, dragostea sa față de Biserică, drumul către mănăstire și apoi celelalte momente petrecute în viața lui. Toate acestea s-ar putea sintetiza într-o temă atractivă pentru un regizor ori pentru paginile unui roman, chiar și în lumea grăbită de astăzi.

Cele mai tensionate momente ale posibilului scenariu de film sau ale unei cărți ar reprezenta ostilitatea regimului comunist instalat între timp la putere, care-l urmărea permanent prin oamenii sistemului. Aceștia au strecurat în chilia sa un revolver, pentru a fi stigmatizaţi atât el, cât și așezarea monastică unde viețuia. Închiderea mănăstirii pentru zece ani a lăsat urme adânci în viața părintelui Elefterie și a credincioșilor care i-au fost apropiați.

Era perioada în care s-a petrecut în România o adevărată emulație spi­rituală a multor fii ai Bisericii, care căutau cu fervoare să-și întărească viața duhovnicească. Așa s-a întâmplat la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului ” de la Sâm­băta de Sus (Brâncoveanu), la Sihăstria și Sla­­tina, în jurul părin­ților Paisie și Cleopa, cu multe roade bogate, precum și la Prislop, în jurul părintelui Arsenie. Același lucru s-a întâmplat la Dervent, în vremea părintelui Elefterie.

Rugăciunea lui, dar și faima locului, crucile de leac, cum le numeau cre­dincioșii, au adunat la mănăstire mulțimi de oameni pe care regimul comunist le-a privit cu suspiciune.

A fost o adevărată luptă între monahii viețuitori ai chinoviei și oamenii regimului, care, la început, au crezut că nu vor putea face nimic împotriva lor, dar obedienții sistemului totalitar ateu au recurs la cele mai josnice metode, minciuni, calomnieri și la tot felul de tertipuri, pentru a risipi credincioșii, iar pe monahii Derventului încercând să-i lichideze.

Au fost și alte multe mănăstiri în care lupta pentru păstrarea credinței s-a dus până la capăt. Toate acestea con­stituie exemplul remarcabil al ce­tă­ților spirituale care au apărat dreap­ta credință într-o perioadă în care ocârmuirea politică a țării dorea să ducă la desființare și anihilare ob­știle monahale și parohiile unde rânduiala Bisericii era respectată cu sfințenie.

Într-o astfel de situație, la recomandarea Episcopului Gherontie Nicolau de la Constanța (†1948 - îngropat la Mănăstirea Cernica), părintele Elefterie a fost rânduit la Mănăstirea Dervent.

Acesta era un monah cu câțiva ani de vechime în mănăstire, dar cu râvnă neîmpuținată.

După venirea sa la Dervent, într-o scurtă perioadă de timp, a reușit să adune monahi în jurul său și să ridice o biserică.

Pentru vremea aceea lăcașul de cult de pe meleagurile dobrogene avea dimensiuni considerabile, iar obștea monahală se bucura desfășu­rând programul liturgic zilnic, aproape 20 de ani, până când a fost închisă de regimul comunist, prin Decretul 410/1959.

Atunci a fost obligat și părintele Elefterie să plece din mănăstire.

Documentele Securității ni-l prezintă ca pe un oponent al ideologiilor comuniste, de aici rezultând încercările și umilințele îndreptate asupra lui de către regimul totalitar.

Nu a cedat conflictelor create artificial între el și autoritatea bisericească, indiferent unde s-au produs acestea, la nivelul mănăstirilor sau al eparhiilor.

Și-a continuat cu hotărâre misiunea. Celor care veneau la el le cerea rugăciune, post, participarea la Sfânta Liturghie, pe care în anumite locuri a săvârșit-o singur ani îndelungați, așa cum s-a întâmplat la Agapia Veche, unde l-am întâlnit la începutul anilor 1980.

Pe lângă slujirea liturgică, părintele avea darul vindecărilor unor oameni, parte dintre ei aduși în scaun cu rotile sau purtați pe brațe. Alții, după ce părintele îi ajuta prin metodele clasice de tămăduire sau printr-o formă de masaj asupra zonei bolnave, reu­șeau să se vindece. De multe ori re­co­manda leacuri din plante, unguente pe bază de grăsime animală, tămâie ori medicamente naturiste.

Sigur că pentru unii aceste vindecări rămâneau fără explicație, fiind ne­dumeriți, căci nu puteau să înțe­lea­gă ce conta mai mult în vindecarea bolnavului: tratamentul, puterea vindecătoare a rugăciunii, participarea la Sfântul Maslu ori Sfânta Liturghie? De aceea părintele Elefterie era căutat de mulțime de oameni, dor­nici să fie tămăduiți sufletește și trupește.

Într-o astfel de situație l-am întâlnit și eu la Agapia Veche, chinovie care păstrează rânduieli de demult, precum aceea că nimeni dintre pelerini sau rudeniile maicilor nu poate rămâne în incinta mănăstirii după apusul soarelui.

Erau în vremea aceea câteva chilii dincolo de clopotniță, pe drumul de intrare, pe dreapta, unde puțini la număr, și mai ales cei bolnavi rămâneau pentru a fi tratați de părintele Elefterie. În rest, ceilalți erau nevoiți să plece la Agapia, unde mănăstirea putea găzdui un număr mai mare de pelerini.

Părintele Elefterie avea o barbă stu­foasă, prin care nu trecuse în ultimii ani foarfecele. Chipul său părea ușor aspru, ochii pătrunzători, iar mâna, care binecuvânta, avea o putere deosebită.

Unii au mărturisit că simpla atingere a mâinii părintelui pe creștetul sau pe trupul lor le-a adus vindecare. Nenumărați copii suferinzi sau bolnavi incurabili, în mod minunat, s-au tămăduit.

Acesta este un dar pe care-l primesc ucenicii Mântuitorului, după cuvintele Sale: peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănă­toși (Marcu 16, 18).

Părintele Elefterie, întotdeauna, după ce termina slujbele, era printre oameni.

La Agapia Veche, în acei ani, și-a trăit ultima parte a vieții monahia Agafia Ilie, mama arhimandritului Cleopa, care mergea uneori, împreună cu alți frați din Sihăstria, la mama lui, cât era încă în viață. A fost prezent nu doar la înmormântarea ei (†1968), ci și la slujbele de pomenire, după mutarea în veșnicie. În unele fotografii din acea perioadă apare și părintele Elefterie.

Vestea despre el ajunsese până departe. Erau creștini care-l căutau pentru spovedanie, fiind un duhovnic aspru, în comparație cu blândețea arhicunoscută a părintelui Paisie Olaru, care petrecea în acei ani în partea cealaltă a munților.

Între duhovnicii vremurilor de atunci, cum erau și părintele Teodul Varzare de la Agapia, părinții Paisie, Cleopa sau Elefterie și alții, exista un fel special de comunicare prin mici răvașe ori prin cuvintele pe care maicile pelerine le duceau peste munte, dintr-o parte în alta.

Mulțimile erau prezente la Agapia Veche pentru a primi din darurile pe care părintele Elefterie le-a agonisit după un timp de rugăciune, încercare, umilință și excludere din monahism, dar și în urma unor practici medicale speciale, care ar putea constitui un subiect de dezbatere.

Părintele Elefterie cerea tuturor celor care ajungeau la el să fie aproape de Biserică și să caute vindecarea prin rugăciune și spovedanie.

În vremea studiilor mele la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, părintele Elefterie s-a mutat la un moment dat în obștea Mănăstirii Secu, unde era stareț arhimandritul Irineu Ilie, care, după o scurtă perioadă, în anul 1986 a plecat în Țara Sfântă, ca reprezentant al Bisericii noastre strămoșești pe lângă Patriarhia Ierusalimului.

Starețul Irineu l-a ajutat mult pe părintele Elefterie, iar monahii din Mănăstirea Secu (pe o parte îi cunoș­team, între ei aflându-se starețul de după aceea, arhim. Macarie Ciolan, sau părinții Andrei, Antim, Atanasie și alții) mărturiseau că în jurul părintelui Elefterie s-a creat un adevărat curent de înnoire și ajutorare a mănăstirii, care trecea în acei ani prin încercări și lucrări ample de restaurare.

Mulțimea credincioșilor s-a arătat și la Secu, cum vreme de vreo 15 ani se îndreptase spre Agapia Veche.

Tot mai slăbit, părintele Elefterie își împărțea timpul între vindecarea celor cuprinși de încercări și boli și rânduiala de monah.

A ajutat mulți tineri, călugări și oameni săraci. I-a sprijinit pe toți, având o remarcabilă larghețe a inimii și multă compasiune, virtuți specifice celor duhovnicești.

Mulți dintre monahii de la Secu mărturi­seau că părintele Elefterie le-a fost binefăcător, fie că aveau nevoie de haine, medicamente sau sprijin la studii.

Momentul întâlnirii mele din urmă cu pă­rintele Elefterie îl consider așezat sub pronia lui Dumnezeu, cum se întâmplă toate, căci nimic din toate câte s-au făcut, fără El nu s-au făcut...

Eram student în anul I la Institutul Teologic de Grad Universitar din București și locuiam la Căminul preoțesc din apropierea Catedralei Patriarhale, alături de majoritatea clericilor din soborul acesteia (cei mai mulți dintre părinți s-au dus către Domnul: arhim. Grigore Băbuș, arhim. Rafael Ghiță, Maxim, Daniel și Bartolomeu). Dintre pă­rin­ții mai tineri îi amintesc pe Ieronim Crețu și Iustin Bulimar.

Aflându-mă în curtea căminului, în luna mai, fără să-mi amintesc cu exactitate ziua, i-am văzut pe părinții din Mănăstirea Secu. Veniseră cu mașina chinoviei, o Dacia break, poposind la cămin pentru câteva ore, urmând ca dimineața să plece spre Dervent, unde era înmormântarea părintelui Elefterie, întors în mănăstirea inimii sale îndată după evenimentele din decembrie 1989.

I-am rugat să mă ia și pe mine, ceea ce s-a și întâmplat.

A doua zi, dis-de-dimineață, înainte de ivi­tul zorilor, am plecat spre Dervent. Am ajuns acolo cu puțin timp înainte de începerea slujbei de înmormântare, care a fost să­vârșită de Episcopul Lucian Florea Tomitanul, mai târziu Arhiepiscop al Tomisului.

Printre participanții la înmormântare am fost și noi, având o oarecare experiență liturgică străină zonei dobrogene de atunci, marcată de mulți ani potrivnici ai regimului comunist.

Împreună cu ceilalți părinți prezenți, sub protia vlădicului Lucian, am săvârșit slujba de înmormântare după tradiția mănăstirilor nemțene, iar episcopul, aș putea spune, oarecum mirat de rânduiala complexă cu specificul ei, s-a bucurat. La agapa care a urmat ne-a făcut poftire să rămânem în zonă, întrucât el, deși nu era încă titular, fiind pe atunci vicarul Arhiepiscopului Antim), ar fi avut nevoie de monahi tineri.

Atitudinea binevoitoare a Episcopului Lucian nu am uitat-o, întrucât așa se cuvine să fim mulțumitori pentru semnele sau faptele de binefacere.

Părinții de la Secu m-au readus după înmormântare la București, apoi și-au continuat drumul până la mănăstire, acasă, în Moldova.

Am mai trecut pe la Dervent după evenimentul amintit, împreună cu arhid. prof. Petre I. David, care organiza cu studenții numeroase pelerinaje și excursii.

Părintele Elefterie Mihail a fost un monah atipic, care s-a străduit să le împlinească pe cele ale Martei și să nu le lase pe cele ale Mariei, rugător, râvnitor pentru săvârșirea sfintelor slujbe, a Sfintei Liturghii îndeosebi, preocupat în același timp și de vindecarea trupească a oamenilor.

A fost un chip special, iar tot mai mulți dintre cei care l-au cunoscut și pe care i-a vindecat aduc mărturii surprinzătoare și pline de miez despre acest slujitor al Bisericii, care a făcut mult bine și s-a ostenit să împlinească cuvintele Evangheliei.