Arta dialogului misionar

Misiunea (de la lat. missio â trimitere) este de la începuturile crești­nismului o componentă fundamentală a Bisericii. Mărturisind că Biserica este apostolică, avem în vedere nu numai originile ei și legătura neștirbită cu tradiția de credință a Sfinților Apostoli, ci și faptul că Biserica trăiește prin apostolie, adică prin trimitere la propovăduire (de la gr. apostolos = trimis): „Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni și Domnul lucra cu ei...” (Mc. 16,20).

Propovăduirea presupune mereu întâlnire în dialog, și nu monolog. Vedem acest lucru mai ales în Faptele Apostolilor, de pildă la convertirea etiopianului de către Sfântul Apostol Filip (FA 8, 27‑39). Dialogul misionar practicat de Apostoli nu presupune doar conversație („a sta de vorbă”), ci în primul rând o anumită atitudine de întâmpinare a celuilalt, adecvată identității sale culturale și contextului său social. Pavel vorbește în fața „academicienilor” atenieni sceptici din Are­opag altfel decât în fața iudeilor din Ierusalim. Ceea ce impresionează este faptul însă că el se află în dialog, chiar și atunci când interlocutorii îi sunt ostili.

Exemplele ar putea continua. În Faptele Apostolilor întrezărim că dialogul misionar este o artă. O artă a Duhului Sfânt, de vreme ce Pogorârea Duhului Sfânt face din niște ucenici temători și stângaci propovăduitori curajoși și vorbitori în limbi. Glosolalia manifestată pentru prima dată la Rusalii nu înseamnă doar minunea de a vorbi într‑o limbă străină, fără a o fi învățat înainte, ci mai ales faptul că cei de multe neamuri prezenți acolo se regăseau fiecare și la nivel de conținut în predica lui Petru. Identitatea lor le era confirmată, și totodată chemată la înnoire, la împlinire prin (re)cunoașterea lui Iisus Hristos. De aici putem citi o primă caracteristică a dialogului misionar, dăruit ca artă duhovnicească, la Rusalii: scoaterea la iveală a frumuseții și bunătății (încă) existente în fiecare cultură și societate.Primii apologeții creștini (nu toți, ce e drept) au căutat acele semințe de adevăr din cultura antică, ce le permiteau să deschidă un dialog real cu oamenii cărora le propovăduiau mântuirea. Arta misionară a unui Sfânt Iustin Martirul și Filozoful sau a unui Clement Alexandrinul a constat tocmai în discernământul cu care aceştia au cules tot ce era părticică de adevăr (logoi spermatikoi) în cultura și societatea contemporană lor, pentru a arăta că Hristos nu era cu totul străin acestor culturi.

Revenim în actualitate. Atitudinea întâlnită cel mai des în cercurile religioase în legătură cu societatea noastră secularizată sau pluralistă (nu detaliem aici diferitele teorii sau diagnostice sociologice privind societatea contemporană) este una defensivă, dacă nu chiar acuzatoare. Din punctul de vedere al apostoliei creștine, orice epocă este însă proniatoare, cu atât mai mult cele în care se fac puternic simțite bolile acestui veac. Prin urmare, orice tip de lamentare în fața bolilor timpului nostru contravine tocmai poruncii lui Hristos de a merge și a căuta pe cei bolnavi. Sau, pentru a‑l cita pe Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cel aflat în nevoie aparține lui Dumnezeu, indiferent dacă este vorba de un păgân sau evreu. Chiar și dacă el nu crede, el este vrednic de ajutor.”

Prin urmare, și epoca (post)modernă are „kairos”‑ul ei, adică „șansa” ei de apostolie. Societatea pluralistă nu este doar un fundal scenografic, impersonal, ostil, în fața căruia se derulează viețile noastre. Nu! Întâlnesc secularul în oameni, în mine însumi. Eu însumi sunt parte a acestei tensiuni dintre înstrăinarea seculară și dorul de Dumnezeu. În mod paradoxal, mulți credin­cioși practicanți se simt bine în această societate de consum și de divertisment: vin la Biserică, dar merg și la mall. Dacă personalizăm existențial această provocare a secularizării, ea devine din prilej de lamentare o adevărată șansă. Adevărul creștin devine mărturisitor și creator de cultură sau de sfinți atât în societatea romană, pluralistă și decadentă din punct de vedere moral, cât și în Bizanț, dar și în prigoana comunistă, sau în societatea actuală.

Cum putem realiza acest lucru? A distinge în caracteristicile și evenimentele epocii semnele Duhului Sfânt de simptomele lumii acesteia este adevărata provocare. Prin urmare, racordarea mereu nouă la evenimentul tainic al Pogorârii Duhului Sfânt, atât în Liturghie, cât și în trezvia duhovnicească, profetică, este esențială în păstrarea optimismului misionar apostolic. Despre un „parteneriat profetic” cu societatea postmodernă vorbea teologul ortodox Olivier Clément, deja în anul 1988: prin acesta el înțelegea o poziție critică față de o lume care Îl elimina din ce în ce mai mult pe Dumnezeu din ecuațiile ei, dar în același timp capacitatea creștinilor de a deveni o sursă de inspirație profetică, înnoitoare pentru aceeași lume. Teologul francez vorbea în acest sens de continuarea perpetuă a unui dialog cu lumea, printr‑o prezență discretă, smerită, dar totodată strălucitoare prin valorile spirituale pe care le întrupează.

Negreșit, misiunea ca artă a dialogului nu se referă doar la faptul de a fi deschis față de întrebările timpului, ci și la a mijloci mereu ca oamenii să accepte dialogul sacramental pe care Dumnezeu vrea să îl poarte cu ei. Fără intensificarea acestui dialog cu Dumnezeu și cu oamenii prin Sfintele Taine, dialogul misionar de tip apologetic rămâne unul fără substanță duhovnicească.