Asocieri necuvenite ale animalelor cu elemente ale spațiului liturgic tradițional

În general, se știe că în biserică nu pot fi aduse animale, acesta fiind spațiu sfânt consacrat rugăciunii celei mai profunde de întâlnire și unire a persoanelor umane cu Dumnezeu întreit în Persoane - Sfânta Treime -, cu Maica Domnului și cu toți sfinții și oamenii mântuiți. De aceea, lăcașul de cult trebuie păstrat cât mai curat cu putință, fizic și spiritual, servind ca model prim pentru locuința fiecărui credincios din comunitate, considerată biserica mică sau biserica de acasă, în cadrul familiei.

Trebuie atrasă atenția că, în prezent, chiar unii creștini ortodocși „se inspiră” subiectiv din viețile sfinților și sub călăuzirea unor sensibilități proprii ajung să fie convinși, de exemplu, că „cine nu iubește pisicile nu vede raiul”. O speculație care a permis chiar intruziunea acestor animale de companie în „iconografie” există în jurul Sfintei Gertrude de Nivelle (†659), cuvioasă apuseană din sec. al VII-lea, ocrotitoare a bolnavilor, bătrânilor, orfanilor și pelerinilor, conform tradiției și studiilor temeinice despre viața ei, iar nicidecum a felinelor, după cum se speculează. Fecioara Gertrude a fost de neam nobil și foarte activă filantropic. Alături de mama ei, Sf. Cuv. Itte, a fondat și condus o importantă mănăstire din Walloon Brabant (Belgia), astăzi Biserica Collégiale Sainte-Gertrude de Nivelles. Inclusiv o parohie românească din Uccle, regiunea Bruxelles, o are ca ocrotitoare alături de Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Între minunile ce au avut loc după mutarea ei la Domnul se numără chiar învierea unui tânăr înecat în fântâna mănăstirii, săvârșită la rugăciunile mamei lui către cuvioasă. Pomenirea Sf. Gertrude se face în ziua de 17 martie, deodată cu a Sf. Patrick și este cunoscut că între mănăstirea ei și călugării misionari irlandezi au existat strânse legături. A fost canonizată oficial în anul 1677, creștinii catolici reținând-o ca izbăvitoare de rozătoare încă din sec. al XV-lea, din timpul Ciumei Negre. Asocierea cu pisicile posibil să fi venit din faptul că Sfânta Gertrude alunga prin rugăciune șoarecii și șobolanii care răspândeau epidemia, astfel unii negăsind decât să o asemene cu pisicile. Oricum, asocierea nu este documentată și apare foarte târziu, abia în anii 1980, într-un catalog al Muzeului Metropolitan de Artă, ce o prezintă, pentru întâia oară, ca patroană a pisicilor. Plecând de aici, astăzi pot fi văzute în spațiul online câteva variante de imagine iconografică naivă în care apar și niște pisici ca dintr-un desen animat, precum și medalioane de atașat la gâtul felinelor, cu chipul sfintei și înscrisul pe verso: „Bless and protect my cat”. Dar, pe lângă acestea, circulă, restrâns, și imaginea unei icoane pictate în stil răsăritean și care, după textul redat, pare să fi fost realizată în cadrul unei comunități ortodoxe de tradiție slavă, posibil din Occident.

În iconografia ei timpurie, documentată istoric, niciunde nu apar felinele strecurate, de fapt, numai în ultimele decenii. Nici Biserica Romano-Catolică nu a girat oficial vreo icoană a sfintei în care apar pisici. Impietatea aceasta, practic o degradare inacceptabilă a imaginii consacrate a Sf. Cuv. Gertrude, se pune de la sine în legătură cu ascensiunea acestor animale în zona profund spirituală a omului, de unde pornește și cinstirea pentru icoană.

Chiar dacă în iconografia ortodoxă apar anumite animale - oi și boi la Nașterea Domnului, cele trei simboluri ale evangheliștilor în pandantivii turlei mari, calul la Sfinții Mucenici Gheorghe, Dimitrie, Mina ori Eustație, leul și ursul în cazul Sfinților Gherasim de la Iordan și Serafim de Sarov -, nu se cade a fi introduse noi ipostaze cu animale urcate în icoane și mai ales pisici ori câini, pentru a obține în plus justificare spirituală în privința atașamentului față de animalele de companie, dorit a fi din ce în ce mai „încreștinat”.

La Biserica „Buna Vestire”-Dobroteasa din București, din a cărei comunitate parohială fac parte de aproape 25 de ani, la una dintre cununii, mirele a solicitat preotului ca patrupedul să îi aducă săculețul cu verighetele până la masa de oficiere a slujbei - lucru, evident, refuzat; într-un alt caz o persoană nu l-a înțeles pe părintele paroh că nu îi poate permite să își îngroape animalul de companie în curtea bisericii. Și, rămânând tot în zona liturgică, asaltată total nepotrivit de stăpânii animalelor, să amintim și de așa-zisele cimitire de animale, care în România ar fi vreo cinci. Chiar dacă au existat „cimitire” de câini în urmă cu mii de ani, iar în Paris este unul celebru pentru animale, trebuie spus că o astfel de amenajare ce imită cimitirul uman nu este specifică spațiului ortodox și nici potrivită Creștinismului în genere. Mai întâi de toate, însuși termenul „cimitir” înseamnă dormitor pentru trupurile oamenilor cu suflete veșnice, care așteaptă învierea cea de obște la care animalele nu sunt chemate. Prin însăși firea lor, ele se încadrează într-o altă ordine sau ierarhie a creației. Omul este înmormântat cu cinstea cuvenită tocmai pentru că are chip nemuritor din Dumnezeul Cel veșnic viu și statut de persoană. De asemenea, neconformă cu învățătura creștină despre viața veșnică, mântuire și Împărăția cerurilor este și folosirea cuvântului „Rai” - substantiv propriu - în asociere cu animalele. Deși au numai suflare trecătoare de viață, pentru animale se vând „locuri de veci”, sicrie, plăci comemorative cu date de naștere-deces și fotografii ceramice, stăpânii fiind invitați să le aducă un ultim omagiu și apoi să le comemoreze de-a lungul timpului, fiind prevăzute inclusiv deshumări la șapte ani. „Viața necuvântătoarelor se limitează la viața prezentă, dar a noastră merge spre cealaltă, mai bună și care nu are sfârșit”, ne învață Sf. Ioan Gură de Aur. „Pentru om există fie Raiul, fie Iadul; în schimb, pentru animale nu există nici Rai, nici Iad“ - spune Sf. Paisie Aghioritul.

Cimitirul este un loc sacru, al doilea ca importanță după lăcașul de cult, și este destinat, strict, oamenilor; este binecuvântat și sfințit de rugăciuni speciale și de mulțimea crucilor, care niciunde nu se află mai multe adunate la un loc, precum și de miile și miile de rugăciuni săvârșite cu ocazia înmormântărilor și pomenirilor celor adormiți în Domnul.

În fapt, dincolo de orice justificare socio-igienico-sanitară, extinderea apariției cimitirelor de animale se înscrie în rândul efectelor generate de „ceața” filosofiei postumaniste care contestă statutul unic și centralitatea omului în creație și promovează egalitarismul forțat, neștiințific și utopic dintre oameni și animale.

„Creștinismul - scrie J.-L. Larche - privește ani­m­alele ca mai prejos de om. El se deosebește în această privință de hinduism și de orice formă de panteism, care consideră că toate făpturile sunt elemente echivalente ale unui mare tot nediferențiat. Viziunea creștină nu ține de un orgoliu antropocentric, ci pur și simplu afirmă că în creație există o ierarhie voită de Dumnezeu, care se exprimă deopotrivă între creaturile sale din regnul animal și cele din regnul vegetal, apoi din cel mineral. Această ierarhie există, de asemenea, între speciile de animale, a căror complexitate variază în mod considerabil.”