Asumarea vinovăției

De cele mai multe ori trăim cu falsa impresie că ne aflăm într-o stare bună și fără conflicte cu propria conștiință. Aceasta până în momentul apariției unei crize pe care, de obicei, nu reușim să o soluționăm cum s-ar fi cuvenit. O astfel de criză poate fi, de pildă, eșecul unei acțiuni personale sau comunitare, în urma căruia cineva trebuie să-și asume consecințele. Și aici cunoaștem, din experiență, cât de greu consimțim să ne asumăm vinovăția pentru vreun lucru, oricât de mărunt ar fi acesta. Mai degrabă primim să ne ostenim sau chiar să dăruim ceva material, decât să admitem că am greșit și că eșecul unei acțiuni ni se datorează. Vedem că aceasta se întâmplă și în viața de familie, unde neasumarea vinovăției pentru anumite probleme, ce apar în mod inevitabil pe parcursul căsniciei, poate duce la consecințe nedorite. Iar în viaţa de familie, chiar dacă există copii, răspunderea pentru eșecuri nu poate fi decât comună celor doi soți, chiar dacă în grade diferite.

După cum se pare, în cazul persoanelor singure - nu-i includ aici desigur pe cei care s-au dedicat vieții monahale -, conștiința asumării lucrurilor este mai greu de activat decât în împreună-vieţuire, din pricina faptului că acestea nu posedă experiența răspunderii, a ocrotirii și, de ce nu, a jertfei față de ceilalți. Această lipsă, în cazul unui eșec, îl poate face pe cel singur ca, în loc să recurgă la gestul firesc al asumării, să se întrebe „de ce eu și nu altul?”. Însă persistența în acest dialog interior lipsit de asumare nu reprezintă altceva decât nefericita cale spre dedublare. Aceasta e una dintre cauzele pentru care la persoanele singure întâlnim o incidență mai mare a problemelor emoţionale.

O altă zonă de interes a analizei noastre o reprezintă comunitatea. Neasumarea vinovăției în cazul unor probleme publice conduce la reacții de contestare, de acuzare a celeilalte părți, de înscenare, de fals etc. Pe scurt, absența pornirii firești de a ne asuma greșelile în societate duce la conflicte majore, dar și la o perpetuă ceartă între părți, care în lumea politică capătă dimensiunile unei tragicomedii, ce posedă doar intrigă, dar fără vreo morală.

Nu în ultimul rând, întâlnim ispita acestei neasumări inclusiv în spațiul religios. Aici se întâmplă un fenomen - care nu este deloc nou, ci diacronic -, anume îndrep­tă­țirea de sine. Adică, omul aduce argumente din Scripturi și din scrierile Sfinților Părinți, fie propriului sine, fie altuia, cu scopul de a-și îmblânzi conștiința și de a-și păstra imaginea nepătată în fața celorlalți. Totuși, unul dintre Părinții atenți la mișcările viclene ale sufletului omului căzut, Isaac Sirul, care a avut și experiență pastorală de episcop, le-a lămurit contemporanilor săi, dar și nouă, faptul că „îndreptățirea de sine nu se află între învățăturile lui Hristos”.

Nu aș încheia înainte de a oferi o imagine a virtuții. Îmi vine în minte chipul blând al prințului Mâșkin care, în ciuda bunelor sale intenții și fapte, a iubirii sale curate, în finalul romanului Idiotul, când evenimentele capătă o turnură dezastruoasă, afirmă firesc și pe deplin conștient: „Pentru toți și pentru toate, eu sunt vinovat”!