Atitudinea gherghesenilor versus iubirea care dă sens vieţii

În Duminica a 23-a după Rusalii, cuvintele Evangheliei grăiesc despre una dintre minunile fără număr săvârșite în timpul activității publice de Domnul Iisus Hristos. Aflăm că Mântuitorul S-a dus către cetatea Gadara, care nu făcea parte din pământul lui Israel. Era undeva între cele două provincii cunoscute în care Mântuitorul Și-a desfășurat activitatea împreună cu ucenicii Lui, venind din Iudeea și mergând către Galileea, aproape de cele zece cetăți numite ale Decapolei, unde trăiau, mai ales din vremea marelui conducător de oști Alexandru Macedon, mulți greci, iudei, dar și păgâni, care nu aveau comuniune cu fiii poporului ales. Erau cetăți înfloritoare care ofereau prosperitate prin bunurile, dar și prin cultura pe care o reprezentau, dintre acestea, câteva fiind foarte cunoscute: Filadelfia (azi Amman, capitala Iordaniei), în dreptul orașului biblic Ierihon, Gherasa, în dreptul Samariei, Pella, în dreptul cetății Cezareea, Gadara, în dreptul Nazaretului, Hippos, în față cu Tiberiada, Damascul, cea mai din nord cetate a Decapolei, Schitopolis, capitala federației Decapole, Rhaphana (poate Capitolias), Dion, Canatha, utilizând cele mai noi și veridice păreri.

După ce Mântuitorul a străbătut marea cu corabia, îndată ce a ajuns pe uscat, a fost întâmpinat de un om demonizat. Încă de când L-a văzut de departe, demonul, prin gura celui demonizat, striga: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? (Luca 8, 28). În alte Evanghelii se vorbeşte de doi demonizați.

Mântuitorul Hristos a avut un dialog cu demonul (legiune). În armata romană, legiunea era formată din 5.000 de soldați, dacă nu și mai mulți, o cohortă avea 1.000 de soldați, iar legiunea conținea cel puțin cinci cohorte. Așadar, mulțime de demoni robiseră acel om, pentru că fiii întunericului, neascultători dintru început, aveau să chinuie pe bietul om și pe alții asemenea.

Mântuitorul a vrut să-l elibereze pe cel posedat de tirania vicleanului și a îngăduit ca demonii, atunci când aveau să iasă din el, să se ducă în turma de porci, aflată în apropiere, pe o pășune. Îndată ce Mântuitorul le-a tolerat aceasta, turma s-a aruncat de pe mal în lac și s-a înecat.

Primul lucru pe care îl învățăm din această Evanghelie este acela că Mântuitorul Hristos a prețuit mai mult sufletul omului care se chinuia cumplit decât bogăția ținutului, reprezentată prin cei 2.000 de porci care se aflau pe pășunile din vecinătatea locului în care își ducea nefericitele zile demonizatul.

Atitudinea Mântuitorului i-a scandalizat pe cei din cetate, care nu au înțeles gestul Lui și nici dragostea pe care o arăta față de omul aflat sub stăpânia diavolului, așa cum a arătat întotdeauna atenție specială față de cel aflat în suferință, lepros, orb, șchiop, uscat, care nu mai avea nici o nădejde de vindecare, dar pe care l-a ajutat cu nemărginita Sa milostivire. De multe ori, Mântuitorul a vorbit despre valoarea sufletului și a persoanei umane, arătând că un suflet prețuiește mai mult decât tot ce reprezintă lumea aceasta, chiar dacă e greu să înțelegem comparația. A arătat că un om chinuit valora mai mult decât câștigul imediat și dorința de înavuțire a locuitorilor din Ținutul Gadarenilor.

În Evanghelia Duminicii a 23-a după Rusalii constatăm că în timp ce fariseii, cărturarii și mai-marii poporului Îl contestau, Îl vorbeau de rău, Îl urmăreau cu atenție pentru a-L prinde în cuvânt, diavolii L-au mărturisit: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Prea­înalt? (Luca 8, 28). Ne amintim că același dialog a fost în sinagoga din Capernaum, când Mântuitorul a intrat, la una din rugăciunile la care participa, și un demonizat a spus: Te știm cine ești: Sfântul lui Dumnezeu! (Marcu 1, 24). Îl cunoscuse înainte de a cădea din starea fericită. Îl văzuse în Împărăția lui Dumnezeu, stând de-a dreapta Tatălui. Diavolii Îl cunoșteau și L-au mărturisit, dar ceea ce au spus nu era sincer.

Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că L-au mărturisit pentru a face dezbinare între El și farisei, pentru a crea tulburare, nu pentru a recunoaște cu adevărat că El era Fiul lui Dumnezeu, pe care Îl știuseră dinainte de căderea lor, dar au dorit să-L defaime, vorbindu-L de bine. Și în vremea noastră exis­tă mulți oameni care, dincolo de vor­bele bune, păstrează mult venin, care vine tocmai din lucrarea celui rău. Cuvinte frumoase, dar nesincere!

După ce l-a vindecat pe omul demonizat care crease multă teamă și tulburare în Ținutul Gadara, Mântuitorul nu i-a îngăduit să-L urmeze. Domnul, după obicei, le-a spus tuturor celor pe care i-a vindecat să nu spună nimănui ce s-a întâmplat (Luca 8, 56), dar de această dată a avut o altfel de abordare: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus (Luca 8, 39).

L-a trimis spre locul de obârșie, sfătuindu-l să fie propovăduitor al binelui primit de la Dumnezeu.

Acest cuvânt se adresează și slujitorilor Bisericii, precum și celor care pot fi apostoli în cetatea lor. Oare noi mai suntem aidoma apostolilor de altădată, mai propovăduim binefacerile pe care le-am primit de la Dumnezeu despre marile daruri de care ne-am împărtășit de multe ori, nevrednici fiind? Suntem adeseori tăgăduitori ai darurilor primite de la Dumnezeu, nu doar că nu vorbim altora despre cât bine ne face nouă Dumnezeu, ci trecem în tăcere multe dintre faptele minunate pe lângă care ne aflăm permanent.

Unii mărturisesc despre intervenții ale lui Dumnezeu care s-au întâmplat nu doar demult, în istoriile vechi, ci și acum, în vremea noastră, deși medicii le-au spus altceva, vorbind în multe cazuri doar de puține zile ori luni de viață. Dumnezeu a arătat că, unde este credință puternică, ea lucrează și faptele nu întârzie să apară. Îndemnul Mântuitorului de a merge la casele noastre, spunând cât bine ne-a făcut Dumnezeu, se adresează și nouă, nu numai omului care a devenit apostol sau propovăduitor al binefacerilor primite, chiar dacă nu între cei apropiați Mântuitorului. Evanghelia s-a încheiat arătându-ne că cel vindecat a mers în cetate și a spus tuturor cât bine i-a făcut lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Petru ne învaţă că diavolul, potrivnicul vostru, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (1 Petru 5, 8). Să ne gândim la forța unui leu, care în trecut sfâșia în arene sute și mii de creștini, iar leul pe care nu-l vedem și nu-l percepem întotdeauna caută să ne amăgească pe fiecare, abil, subtil și viclean, încât nu-l observăm.

Părinții Bisericii ne spun că diavolul are atâta putere cât îi oferim noi. Dacă suntem stăpâni pe noi înșine și con­știen­tizăm prăpastia în care suntem atrași, dacă conlucrăm cu el fără să ne opunem amăgirilor și șoptirilor lui, va găsi loc prielnic în noi și ne va face slujitori ai lui.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că diavolul are atâta putere cât are un câine legat. Diavolul are putere asemenea unui câine legat, oricât de rău ar fi, doar într-o anumită zonă în care domină și acționează. Dacă vom intra în spațiul rezervat, vom fi afectați, dar, dacă vom rămâne departe de el, vom observa atitudinea potrivnică pe care o are împotriva noastră. Sfântul Efrem Sirul spunea într-un cuvânt către monahi că o cetate, un sat sau un oraș, are uneori un singur demon, care îi amăgește pe cei aflați acolo, nu este nevoie de mai mulți, pentru că oamenii fac voia lui.

Sfântul Efrem Sirul adăuga că sunt preoți, credincioși, oameni asupra cărora vin diavolii cu miile, deci, uneori o cetate păzită de un singur diavol, pentru că oamenii îi fac voia, iar față de alții care încearcă să lupte, să-i stea împotrivă, prezența lor numeroasă este vizibilă, pentru a-i amăgi și a-i face să meargă pe drumul pierzării.

Rugăciunea, privegherea, spovedania, smerenia și lacrimile sunt armele cu care putem lupta împotriva diavolului.

Patericul, una dintre cele mai frumoase cărți scrise vreodată în spiritualitatea ortodoxă, ca și Filocaliile și Războiul nevăzut, vorbește despre lupta diavolului cu cei aleși.

Deși ne aflăm departe de înalta măsură a virtuților, într-un perimetru care nu ne îngăduie aceeași manifestare a credinței și lucrării, totuși trebuie să privim către modelele luptelor duhov­nicești, așa cum a fost cazul unui monah ales din pustiu care a primit la el un tânăr care avea duh necurat, rugându-l mereu să-l izbăvească de puterea și de lucrarea celui rău. Diavolul i-a spus: voi ieși din el, dar voi intra în tine, iar călugărul a acceptat. Doisprezece ani s-a luptat cu el, ne spune Patericul, iar la un moment dat diavolul a plecat, atunci, călugărul i-a spus: De ce pleci, nu te-a izgonit nimeni! Demonul a răspuns: Nu mai pot rămâne, rugăciunea și smerenia ta m-au învins…

Nimic nu învinge lucrarea și puterea celui rău mai mult decât smerenia, rugăciunea și postul, după cum a zis Mântuitorul ucenicilor: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă (Matei 17, 19-20).

Evanghelia Duminicii a 23-a ne îndeamnă la credință puternică, la rugăciunea și smerenia pe care au avut-o marii părinți, străină nouă, dar spre care va trebui să privim mereu pentru a ne-o însuși.

Sunt biserici și comunități care plâng, ale căror lacrimi nu le observăm, dar care se duc către cer, cum sunt și biserici care se înnoiesc și ne aduc binecuvântare prin lucrarea ce se săvârșește înlăuntrul lor, prin lupta duhovnicească continuă.

Părintele Paisie Olaru, marele duhovnic, spunea, printre altele: „Să aveți frica lui Dumnezeu și să puneți zilnic început bun! Cei care ați șchiopătat, îndreptați-vă, iar care nu ați șchiopătat, stăpâniți-vă, cu Darul Domnului să nu cădeți! Că nu-i așa de ușor a trăi, dar este tare greu a muri! Toți cei care mor uită de viața aceasta, în ceasul morții văd în fața ochilor numai cele ce le-au făcut bune sau rele”.

Ne rugăm lui Dumnezeu să fie mereu cu noi, să ne ajute să stăm împotriva diavolului și el va fugi de la noi. Să-L rugăm pe Dumnezeu să fie păzitorul vieții noastre, să aducă întărire mereu, ajutor și bucurie, El care a biruit moartea, iar pe cel viclean îl poate izgoni de la noi.