Atunci când viața ta încape într‑un troller

Am petrecut aproape o zi lângă punctul de trecere a frontierei cu Ucraina de la Halmeu. Eram acolo pentru prima dată de la începerea conflictului. Știam ce activități de voluntariat se întâmplă în zona vămii, la unele am contribuit indirect, auzisem multe povești, dar nici una pe viu.

M‑am dus în zonă cu scopul unei fapte bune. Cu sprijinul fraților preoţi din cadrul Protopopiatului Ortodox Oaș, al prietenilor de la Serviciul Județean de Ambulanță Satu Mare și cu ajutorul Inspectoratului Școlar Județean Satu Mare am organizat un transport umanitar cu haine, medicamente și alimente neperisabile spre Ucraina.

Înainte de a pleca spre Halmeu, mi‑am dat seama că am niște colegi extraordinari și prieteni minunați. Colegi care au pus mână de la mână și au adunat o sumă frumoasă de bani și prieteni care ne‑au sprijinit cu ce au avut mai bun la îndemână. Sunt mulți care au răspuns chemării, dar pentru că unii își doresc să rămână anonimi, nu am să‑i amintesc. Pot să mărturisesc doar că darurile adunate în câteva ore au depășit cu mult așteptările mele. Cireașa de pe tort a fost cutia cu brânzoaice calde primite de la o cunoștință, care a aflat că urmează să plec în zonă și mi le‑a oferit cu drag, mâncare ce a încălzit mâinile și a bucurat câteva zeci de prunci.

Dar nu despre daruri doresc să scriu astăzi, ci despre viața unui om care poate să încapă într‑un troller - sau geamantan cu roți, cum l‑ar numi cei mai în vârstă. Am văzut sute de mame care veneau cu copiii după ele trăgând câte un geamantan, iar uneori aveau și câte o gentuță pe umăr. Unele grupuri aveau peste 20 de kilometri parcurși pe jos sau poate chiar mai mulți, altele nu mâncaseră de mai bine de 24 de ore și lista cu neajunsurile poate să continue.

Momentul intrării în România este cel mai dramatic, pentru că privești înapoi, te gândești ce și pe cine ai lăsat în urmă și începi să conștientizezi greutatea clipei. Am văzut mame care plângeau de bucurie la intrarea în România, cu sentimentul că au scăpat, dar am văzut mame care au privit spre Ucraina ca și cum ar privi pentru ultima dată și ochii le erau plini de lacrimi.

Voluntarii români, organizați într‑un mod aproape impecabil, îi întâmpinau pe toți cei care veneau cu un ceai cald, cu o cafea, cu o gustare. Le ofereau sprijin și consiliere, transport, cazare sau chiar o masă caldă.

Și trebuie să vă spun un lucru care m‑a impresionat până la lacrimi. Am văzut multe situații în care mamele au cerut doar apă caldă pentru laptele praf al pruncilor. Prima dată să mănânce copiii și apoi adulții. Multe mașini ale voluntarilor s‑au transformat în locuri pentru încălzit și pentru alăptat pruncii (afară era minus 1 grad). Păturile, ceaiul cald și gustările au fost la mare trecere.

Spre seară, l‑am cunoscut pe Alexandr. Împlinise 7 zile. Eră născut în aceeași zi cu războiul. Mașina mea i‑a fost casă preț de aproape două ceasuri, până când și‑a continuat drumul spre o viață mai bună, în Polonia. La despărțire, l‑am binecuvântat din toată ființa mea și i‑am dorit să ajungă mare, pe măsura numelui, așa cum spun dobrogenii: „Să trăiești cu numele, cât numele”.

Am plecat de la Halmeu spre casă cu lacrimi în ochi, dar cu certitudinea că toți cei care au intrat în România nu au rămas ai nimănui. Unii și‑au găsit cazare cu ajutorul voluntarilor, alții au fost așteptați de prieteni, alții și‑au continuat călătoria spre alte orașe din România sau spre vestul Europei.

Ajuns acasă, mi‑am strâns copiii în brațe cum nu am mai făcut‑o niciodată. Era ora de culcare. Ei nu m‑au văzut, dar aveam lacrimi în ochi. Fiți buni! Luați viața ca pe un dar, căci undeva sunt oameni care și‑au înghesuit‑o într‑un geamantan și fug ca să o păstreze.

(Pr. Cristian Silaghi, Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Satu Mare)