„Avem în cer o inimă de mamă“

Faptul că umanitatea a dăruit lui Dumnezeu o mamă este un nesfârşit izvor de speranţă. Evlavia cu care ajutorul şi mijlocirea Sfintei Fecioare Maria sunt invocate în momente de cumpănă este, poate, inegalabilă în panoplia manifestărilor umane. Cerând ajutorul Maicii Domnului, nimeni nu se aşteaptă la o intervenţie bruscă, imperativă şi atotputernică. Dimpotrivă, ajutorul Maicii Domnului este perceput mai mult ca o mijlocire caldă, o mângâiere şi o întărire ce pot izvorî numai din inima atotcuprinzătoare a unei mame. Iar când cea pe care o numim mamă este, în acelaşi timp, Maica Dumnezeului Întrupat, atunci nădejdea este cu atât mai mare.

Părintele Dumitru Stăniloae, neîntrecut teolog şi gânditor creştin al secolului trecut, exprimă aceste calităţi unice ale mijlocirii, cu care Maica Domnului ne învăluie, într-o formulare memorabilă: „În Maica Domnului avem în cer o inimă de mamă“.

Mai unită cu Hristos decât toţi sfinţii, şi de aceea mai presus de toţi sfinţii şi îngerii, se află Maica Domnului, ca cea care L-a purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu zămislit şi născut din ea ca om şi apoi L-a purtat în braţe ca prunc şi a rămas unită cu El prin afecţiunea omenească supremă pe care o trăieşte o mamă faţă de fiul ei. Legătura ei cu Iisus este mai intimă ca legătura oricărui sfânt cu El, căci trupul Lui s-a format nemijlocit din trupul ei; ea L-a purtat în braţe, I-a privit neîncetat faţa şi ochii, L-a alăptat şi L-a iubit cu iubirea omenească culminantă, proprie unei mame, fiind identificată într-un anumit înţeles cu Fiul ei. De aceea, îndrăznirea ei către El este mai mare ca a tuturor sfinţilor şi iubirea ei faţă de noi se resimte de iubirea maximă a lui Hristos faţă de noi. Iconografia ortodoxă prezintă pe Iisus luându-i, la Adormirea ei, sufletul în braţele Lui, inversând purtarea Lui ca prunc în braţele ei. Iubirea Lui faţă de ea este tot atât de afectuoasă ca şi iubirea ei faţă de El; Pruncul ajuns în plinătatea puterilor poartă în braţele Sale pe mama Lui rămasă cu puteri mai împuţinate. În persoana ei a simţit şi simte Iisus la maximum iubirea omenească faţă de El şi în afecţiunea Lui faţă de ea se include o afecţiune faţă de om în general, faţă de mamele umane şi de iubirea lor pentru fiii lor.

În Maica Domnului avem în cer o inimă de mamă, inima care s-a topit cel mai mult pentru Fiul ei şi a bătut şi bate ea însăşi la inima Lui pentru cauza Lui, care e mântuirea noastră, căci mântuirea nu e o chestiune de justiţie, ci de iubire între Dumnezeu şi oameni; iubire care, din partea oamenilor, a devenit fierbinte şi culminantă, concentrându-se într-o inimă de mamă şi manifestându-se prin ea. Dumnezeu cel întrupat ţine seamă de această inimă a Mamei, care a devenit Maica noastră, pentru că e Maica Lui. Ea e darul cel mai de preţ făcut lui Dumnezeu de către umanitate, dar un dar prin care Dumnezeu ne răsplăteşte cu nenumăratele Sale daruri. „Ce-Ţi vom aduce Ţie, Hristoase...? Cerul Îţi aduce pe îngeri, pământul Îţi aduce darurile lui. Dar noi, oamenii, Îţi aducem pe Maica Fecioară“, cântă Biserica la Naşterea Domnului.

„Maica Domnului premerge umanităţii şi toţi îi urmează.“ Premerge în iubire, în curăţie, în apropierea de Dumnezeu. Ea trece cea dintâi prin moartea pe care Fiul ei a făcut-o neputincioasă şi, de aceea, în rugăciunea ce i se adresează la Adormire, toţi îi cer ocrotire. „Întru adormire, Născătoare de Dumnezeu, lumea nu o ai părăsit“. Înălţarea ei închide porţile morţii, pecetea ei e pusă pe neant. E pusă de sus de Dumnezeu-Omul şi de jos - de prima „făptură nouă“, înviată şi îndumnezeită.

„Stăpână, ajută-ne, milostivindu-te spre noi“

De aceea, Maicii Domnului îi cerem incomparabil mai des decât tuturor sfinţilor să se roage pentru noi şi pentru toţi ai noştri. Totdeauna, după două tropare adresate lui Dumnezeu, al treilea e adresat ei. Dacă fiecărui sfânt i se dedică o zi principală în anul bisericesc pentru cinstire şi laudă, Maica Domnului este lăudată în fiecare zi, deşi are şi câteva sărbători la fel de importante, dedicate ei în mod deosebit. Apoi, ei nu i se cere numai să se roage lui Hristos pentru noi, ci i se cer şi ei însăşi multe lucruri. Ei ne adresăm cu cereri ca acestea: „Tu mântuieşte pe robii tăi de toate nevoile“; „Stăpână, ajută-ne, milostivindu-te spre noi“; „Aleargă, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, şi ne izbăveşte pre noi de primejdii“; „Numai la tine nădăjduiesc şi alerg sub acoperământul tău“; „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, în vremea vieţii mele nu mă lăsa pe mine, ajutorului omenesc nu mă încredinţa, ci tu însăţi mă apără şi mă mântuieşte“. Necontenit se repetă refrenul: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu mântuieşte-ne pre noi“. Niciodată nu i se spune însă: „Miluieşte-ne pre noi“. Prin această expresie, adresată numai lui Dumnezeu, se afirmă credinţa că noi depindem întru totul de mila lui Dumnezeu. „Mântuieşte-ne“ adresat Maicii Domnului nu are sensul de mântuire, ca operă înfăptuită de Hristos, ci de „scăpare“ sau „izbăvire“ din diferite greutăţi, necazuri, primejdii, ispite, care însă au şi ele o legătură cu mântuirea.

Dar, orice i se cere Maicii Domnului i se cere totuşi pentru faptul că este în unirea cea mai strânsă cu Fiul ei, deci El este, în ultimă analiză, izvorul a tot ajutorul pe care ni-l dă ea. Numai pentru că este Maica lui Dumnezeu Mântuitorul i se cer şi ei direct anumite ajutoare, nu pentru că ea ar fi mântuitoare, sau comântuitoare (coredemprix, cum se tinde a se socoti în catolicism), căci ea nu poate fi pusă pe acelaşi plan cu Iisus Hristos, propriul autor al mântuirii. De foarte multe ori, se spune că ea ne ajută pentru că mijloceşte la Fiul ei cu deosebită eficienţă. „Ocrotitoare creştinilor neînfruntată, mijlocitoare către Făcătorul neclintită, nu trece cu vederea glasurile rugăciunilor celor păcătoşi, ci aleargă ca o bună în ajutorul nostru, al celor ce strigăm cu credinţă către tine: Grăbeşte spre mijlocire, aleargă spre rugăciune, cea care ocroteşti pururea, Născătoare de Dumnezeu, pe robii tăi“.

Ajutorul ei este atât de necesar fiindcă un motiv pentru care Hristos miluieşte pe cei ce aleargă la El este acela că o cinstesc pe Maica Lui. Căci cei ce nu o recunosc pe ea ca Născătoare a lui Dumnezeu întru feciorie şi din puterea Duhului Sfânt, nu-L recunosc pe El Însuşi ca Dumnezeu. „Tărie şi mântuire S-a făcut celor pierduţi, Cel ce S-a născut din tine, Stăpâna lumii, Care a mântuit din porţile iadului pe cei ce cu credinţă te slăvesc pe tine“ (din slujba Înmormântării).

Mai venerată decât toţi sfinţii

Faptul că ea este Maica lui Dumnezeu Mântuitorul este şi motivul pentru care ei îi acordăm nu numai venerare ca sfinţilor, ci supravenerare (hyperdulia). Această supravenerare se arată în mulţimea incomparabil mai mare de rugăciuni adresate ei, în cererea unor ajutoare direct de la ea, în motivarea celor adresate Mântuitorului, prin faptul că S-a născut din ea. Ea are o poziţie unică în cultul Bisericii. Ea e deasupra tuturor creaturilor omeneşti îndumnezeite - şi a îngerilor - unite în Hristos. Dar nu e identică cu Dumnezeu şi cu Hristos, Dumnezeu-Omul. Ea e numai om, dar e omul ridicat prin harul lui Hristos deasupra tuturor sfinţilor şi mai venerată decât toţi, fără să i se aducă închinare ca lui Dumnezeu sau ca lui Hristos, Dumnezeu Cel întrupat, închinare ca Celui de Care depindem în mod total şi absolut în existenţa şi fericirea noastră veşnică. Tot ce are ea are, ca şi noi, prin Dumnezeu şi, mai special, prin Dumnezeu Cel întrupat, deşi are mai mult decât noi toţi şi s-a ridicat prin curăţia şi iubirea ei faţă de Dumnezeu mai presus decât toată creaţia; şi, deşi în solidaritatea panumană în Hristos, ea aduce mai multă iubire decât toate făpturile conştiente.

Slava sfinţilor se arată şi în miridele care-i reprezintă, aşezate în jurul Agneţului, care se preface în trupul lui Hristos. Prin miridele aşezate pe acelaşi disc se arată şi solidaritatea tuturor creştinilor dreptcredincioşi, întărită prin legătura lor cu Hristos. Dar însăşi slava lui Hristos se face arătată prin sfinţii şi drepţii care se înmulţesc continuu prin jertfa Lui, de care se împărtăşesc sub forma Euharistiei şi a cărei putere o activează prin viaţa lor de curăţie, iar în cer - prin strălucirea şi prin iubirea lor tot mai mare faţă de Hristos şi faţă de fraţii de pe pământ. De aceea, fiecare Euharistie e atât spre slava lui Hristos, cât şi spre slava sfinţilor. Dar atunci şi slava Maicii Domnului se arată prin înmulţirea sfinţilor şi prin înaintarea lor într-o slavă mai mare, deşi, în sine, slava aceasta e şi slava lui Hristos. Chiar la apropierea oamenilor de pe pământ de jertfa lui Hristos şi la fructificarea acestei jertfe în ei contribuie şi sfinţii cu rugăciunile lor. Iar această contribuţie la înmulţirea celor mântuiţi aduce şi ea sfinţilor un spor de slavă şi de bucurie. Mai mult chiar, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Marcu Efesanul socotesc că nu numai drepţii răposaţi se roagă pentru cei de pe pământ, ci şi aceştia trebuie să se roage, la aducerea Jertfei, pentru toţi cei răposaţi, fie păcătoşi, fie drepţi, căci din aceasta şi ei pot avea un spor de slavă şi de bucurie, făcându-i să înainteze spre slava deplină de la judecata din urmă, pe care o vor lua împreună cu toţi cei mântuiţi.

(Texte selectate din pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997)