Avva Antonie cel Mare, schiţă smerită a unui portret

Dintre toţi părinţii pustiei egiptene, avva Antonie face o figură aparte. El deschide şirul asceţilor ale căror fapte şi cuvinte au rămas consemnate peste timp. Viaţa lui duhovnicească a fost un model pentru cei care au venit după el. Avva Sisoe avea să zică mai târziu: "De-aş fi avut unul din cugetele avvei Antonie, m-aş fi făcut ca focul" (Sisoe 9). Ba, mai mult, o altă apoftegmă pomeneşte despre un bătrân care a cerut lui Dumnezeu să vadă unde se găsesc părinţii trecuţi la cele veşnice. I-a văzut pe toţi, în afara avvei Antonie, despre care glasul care-i făcea descoperirea a zis: "Acolo unde este Dumnezeu, acolo este şi el". Aşadar, într-un fel, bătrânul Antonie este modelul suprem al călugărului din pustia egipteană.

De la avva Antonie, în Pateric, s-au păstrat nu doar cuvintele sale de învăţătură într-o serie de contexte, ci şi fapte şi manifestări ale sale. Toate acestea pot schiţa portretul personalităţii sale neobişnuite.

Pentru Sfântul Antonie, virtutea de căpătâi a unui creştin este smerenia. Nu a ajuns de unul singur la această concluzie, ci i s-a descoperit atunci când, suspinând, s-a întrebat ce poate înfrânge mulţimea curselor pe care vrăjmaşul le întinde oamenilor pe pământ. Aşadar, Antonie urmăreşte cu precădere dobândirea smereniei, atât în viaţa sa, cât şi în a acelora pe care-i povăţuieşte. Înţelege smerenia în mod autentic, ca pe o trăire în adevăr, şi nu ca pe o formă de ipocrizie. De aceea, în clipa în care vine la el un frate şi îi cere rugăciunea, nu se sfieşte să-i zică: "Nici eu şi nici Dumnezeu nu ne milostivim de tine, dacă tu însuţi nu te străduieşti şi nu te rogi lui Dumnezeu". Nu se codeşte să se pună pe prim-plan, având conştiinţa că face lucrul lui Dumnezeu. Nu se ascunde în spatele unui Dumnezeu fără contur. Îi cunoaşte voia şi face lucrul Domnului fără sfială, îndemnându-l şi pe frate la curaj şi la acţiune. Indirect, îi porunceşte să îşi ia soarta în mâini şi să îşi lucreze mântuirea.

Pe aceeaşi linie a curajului şi a francheţii se înscrie şi răspunsul pe care Antonie îl dă avvei Amun, când acesta îl întreabă de ce oamenii îl cinstesc mai mult pe el: "Pentru că eu îl iubesc pe Dumnezeu mai mult decât tine".

Acest Antonie, care iscodeşte adâncul judecăţilor lui Dumnezeu, care îndrumă sute de călugări în lucrarea lor duhovnicească, nu se sfieşte, atunci când este cazul, să ceară cuvânt de la ucenicul său, Pavel cel Simplu.

Emblematică pentru realismul Sfântului Antonie este apoftegma în care îl vedem preţuindu-l pe avva Iosif, căruia îi ceruse să tâlcuiască un text din Scriptură, iar acesta a răspuns simplu: "Nu ştiu". Recunoaşterea propriilor limite este o altă formă a smereniei pe care o cultivă bătrânul nostru.

Nu putem vorbi despre Antonie fără a pomeni discernământul său. Undeva, în scrierile părinţilor, se vorbeşte despre o întâlnire a asceţilor egipteni care au vrut să afle care este cea mai importantă dintre virtuţi. Aici fiecare şi-a spus părerea: unii că ar fi smerenia, alţii că iubirea etc. La urmă de tot a grăit şi avva Antonie. A zis, şi toţi au confirmat apoi, că cea mai mare virtute este discernământul, pentru că în lipsa lui toate celelalte se spulberă. Dreapta sa socoteală este ilustrată de momentele de relaxare, de detensionare, pe care le trăieşte alături de călugării pe care îi povăţuia pentru că "dacă ne întindem cu fraţii peste măsură, îndată se rup. Trebuie ca, din când în când, să lăsăm de la noi". Iar Sfântul Antonie nu doar că glumeşte, dar uneori găseşte potrivit chiar să fie puţin ironic.

Antonie a fost curajos, franc în afirmaţiile sale, echilibrat şi plin de discernământ. Mai presus de toate, însă, a fost smerit. Şi, cu toate că a trăit retras în pustie, nu a uitat nici o clipă că dragostea faţă de Dumnezeu este imposibilă în absenţa iubirii faţă de aproapele. Aşa a rămas Antonie cel Mare în memoria generaţiilor de călugări egipteni, care vreme de secole au perpetuat aceste istorisiri din gură în gură, despre cel care a fost povăţuitor al monahilor.