Avva Apphu şi dificultatea rugăciunii

Avva Apphu este o prezenţă fulgurantă în Patericul egiptean. Datele privind biografia sa sunt minime. Ştim doar că a fost monah, după care a devenit episcop al Oxyrynchului, unul dintre oraşele importante ale oazei Fayum. În viaţa sa au avut loc două momente decisive. Pe de o parte, retragerea sa din lume când a devenit monah, iar apoi, revenirea sa în lume, de această dată ca episcop. La nivelul ascezei sale personale, avva Apphu a constatat după ce a devenit episcop că nu a mai putut să îşi continue rugăciunea ca în pustie. Tulburat, s-a întrebat dacă nu cumva episcopatul este cauza părăsirii harului. A pus, deci, întrebarea sa în faţa lui Dumnezeu şi i s-a răspuns: „Atunci erai în pustiu şi, nefiind nici un om prin preajmă, te ajuta Dumnezeu; aici eşti în lume şi te ajută oamenii”.

Întrebarea episcopului exprimă o nedumerire a mai mulţi creştini: cum se face că nu putem să ne rugăm cum şi cât am vrea. Avva Apphu avea şi termen de comparaţie, anume nevoinţa pe care a practicat-o în pustie. E nevoie însă de foarte multă precauţie atunci când încercăm să înţelegem şi să interpretăm răspunsul pe care l-a primit. În primul rând suntem lăsaţi să înţelegem că oamenii sunt cei care trebuie să se ajute unii pe alţii. Dumnezeu suplineşte doar acolo unde oamenii lipsesc. Tocmai de aceea prezenţa Domnului este mai intensă în pustie, în singurătate. Acolo oamenii nu te mai distrag, dar nici nu te mai ajută.

Pe de altă parte, simţim în răspunsul pe care Dumnezeu îl dă avvei Apphu o urmă de mustrare la adresa tuturor oamenilor. Deşi ar trebui să ne ajutăm în mod real şi să ne susţinem unii pe alţii, nu o facem. Iar dacă o facem, ajutorul nostru e netemeinic. Ne sprijinim prea puţin unii pe alţii, atât cu fapta, cât şi cu rugăciunea. Rezultatele ajutorului omenesc le simte episcopul pe propria piele. Aceeaşi dezamăgire o aflăm exprimată şi în unul din troparele Paraclisului Maicii Domnului: „Ajutorului omenesc nu ne încredinţa pe noi, Preasfântă Stăpână, ci primeşte rugăciunile robilor tăi, că scârbele ne cuprind şi nu putem răbda săgetările diavolilor”.

Trebuie să fim atenţi atunci când zicem că Dumnezeu Se retrage pentru a face loc oamenilor. În afara nădejdii, nu avem alte certitudini. Iar nădejdea noastră este că, indiferent în ce aglomeraţie ne-am găsi, Dumnezeu nu ne părăseşte; deşi aşteaptă din partea noastră o mult mai mare implicare în raporturile cu ceilalţi.

Sfântul Apostol Pavel este normativ în această direcţie atunci când le scrie galatenilor: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi plini legea lui Hristos” (Gal 6, 2). Aici e cheia relaţiilor din triunghiul noi-aproapele-Dumnezeu. Împlinim Legea lui Hristos atunci când punem umărul cu râvnă la poverile celor de lângă noi. Aici echilibrul este unul foarte fragil. Smerenia lui Dumnezeu e fără seamăn, de aceea e uşor de alungat de ambiţiile care ne autonomizează. Prezenţa Lui e mai uşor de simţit în pustie, acolo unde orice ajutor şi nădejde omenească dispar.

Pe de altă parte, ar fi fals să confundăm prezenţa delicată a Domnului cu lipsa ei. Dumnezeu rămâne discret alături de fiecare dintre noi, chiar şi atunci când, din slăbiciune, Îl uităm şi ne încredinţăm ajutorului omenesc, instabil şi neputincios.