Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Avva Arsenie pe patul de moarte

Avva Arsenie pe patul de moarte

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Paul Siladi - 09 Apr, 2013

Apoftegma 40 despre avva Arsenie Romanul se înscrie în seria relatărilor despre cum mor călugării, pentru că Patericul cuprinde o serie întreagă de morţi exemplare.

În seria relatărilor despre avva Arsenie, apoftegma 40 urmează imediat după cea care ar putea fi socotită testamentul bătrânului. Avva Daniel, ucenicul lui Arsenie, îşi aminteşte că pustnicul a poruncit: „Să nu vă faceţi griji să faceţi milostenie pentru mine. Că eu, dacă mi-am făcut milostenie, pe aceasta am să o găsesc“ (Arsenie 39). Gândul acesta al avvei poate fi înţeles în două moduri diametral opuse. Pe de o parte, am putea vedea în acest refuz al lui Arsenie o manifestare a independenţei, a singurătăţii sale. Am putea zice că el până şi în faţa lui Dumnezeu vrea să se prezinte de unul singur. O astfel de lectură poate fi în concordanţă cu modul în care îl vedem pe Arsenie că se poartă în viaţa sa. Sunt suficiente povestiri despre felul în care ascetul şi-a limitat contactele cu semenii după retragerea sa în pustie. Totuşi, nu cred că aşa trebuie citit „testamentul“ său. Mai degrabă mi se pare că bătrânul nu vrea să îşi împovăreze ucenicii cu griji de acest tip. Gestul lui este unul de mare delicateţe sufletească, pentru că se pune pe sine mai prejos decât ucenicii săi. Dar nu despre această apoftegmă ne vom ocupa în cele ce urmează, ci despre cea care relatează efectiv trecerea la cele veşnice a avvei, anume apoftegma 40. Prin prisma acestei scurte povestiri putem deja să creionăm un portret al Sfântului Arsenie.

Să luăm pe rând cele pe care le aflăm în text. Avva Arsenie, asemenea altor mari părinţi duhovniceşti, a primit darul de la Dumnezeu să-şi cunoască ceasul morţii: „Încă nu a venit. Vă spun eu când va să vină“. Aceasta este o primă mărturie a sfinţeniei părintelui Arsenie.

Arsenie a fost un mare nevoitor, celebru pentru asprimea ascezei pe care şi-a impus-o. A refuzat convenţiile şi şi-a dispreţuit trupul. Tocmai de aceea nu a vrut ca după moarte trupului său să-i fie dată vreo atenţie aparte. Le zice ucenicilor: „Să ştiţi că mă voi judeca cu voi la tribunalul cel înfricoşător, dacă veţi da stârvul meu cuiva“. Ei au zis: „Ce să facem, fiindcă nu ştim să-l îngropăm“. Bătrânul le zice: „Nu ştiţi să legaţi o funie de piciorul meu şi să mă târâţi până la munte?“.

A treia afirmaţie a bătrânului Arsenie merită o atenţie deosebită. A zis avva: „Arsenie, pentru ce ai ieşit din lume? Că ai vorbit, de multe ori de-ai pocăit; că ai tăcut, niciodată“. Tăcerile avvei Arsenie apar în Pateric aproape la fiecare pas. Îl vedem cum refuză, cu asiduitate, întâlniri şi conversaţii. Refuzurile, tăcerea şi izolarea sunt plăcute Dumnezeului care l-a scos pe Arsenie din lume cu cuvintele „Fugi, taci, linişteşte-te“. Şi totuşi, tăcerea este şi ea de mai multe feluri. Există o tăcere care nu e în Duhul lui Dumnezeu şi care poate să rănească adânc. Poate cea mai bună ilustrare a celor două tipuri de tăcere o găsim în rugăciunea de dimineaţă a arhim. Sofronie Saharov: Doamne „păzeşte-mă de tot lucrul şi cuvântul stricător de suflet, de toată mişcarea cea lăuntrică şi cea dinafară, Ţie neplăcută şi aproapelui meu nefolositoare. Arată mie, Doamne, calea în care voi merge. Însuţi mă învaţă ce mi se cade să grăiesc; iar de este voia Ta să tac, învaţă-mă cum, în duhul păcii să tac, nu scârbind, nici smintind pe fratele“.

Există deci o tăcere folositoare, dar şi o tăcere care nu este în duhul păcii, care scârbeşte şi amărăşte. Pentru această tăcere e nevoie de pocăinţă, la fel ca pentru vorbele deşarte.

Fraţii l-au văzut pe avva  Arsenie plângând pe patul de moarte. Ştiindu-i statura duhovnicească l-au întrebat consternaţi: „Şi tu te temi, părinte?“. Bătrânul le-a zis: „Da, e-adevărat, dar frica mea de-acum, din ceasul acesta, o port cu mine de când am devenit călugăr“. Acestea, îşi amintesc ucenicii avvei Arsenie, au fost ultimele sale cuvinte.

În înţelegerea părinţilor, călugăria este o formă de moarte. Moarte faţă de lume şi faţă de păcat (creştinismul în esenţă tocmai asta este). O moarte care te pregăteşte pentru altă moarte şi pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Această moarte şi-a asumat-o cu seriozitate Arsenie şi a purtat-o cu el până la întâlnirea ultimă cu Domnul.